Fiecare producem câte un lucru în fiecare moment sau clipă din existența noastră. Și, în ansamblu, producem viață. Pe un pământ care la rândul lui produce viață.
Lumea nu e făcută din energii controlabile, conspirații gândite, mașinării supra-umane sau meta-limbaj. Lumea e făcută din viață, e la fel de vie ca noi, cei care ne gândim la ea.
Și când oboseala asta fizică mă cuprinde, realizez inutilitatea mușchilor mei, oaselor mele, tendoanelor și a fiecărei bucăți de carne. Pentru că, peste toate cele mecanice, există altceva. Viață. Existență. Spirit.
Oricum i-am spune, este seva micilor noastre planete care se ciocnesc și se compun în marele plan pentru a construi lumea. Cu logică, coerență și utilitate.
În filosofia mea, Maslow a murit, cum altcineva murea într-o altă filosofie. Iar o dată cu el tot ceea ce înseamnă mișcarea corpului, grobiană și bazală.
În toate existăm noi, iar peste tot există ceea ce noi am făcut. Din noi, peste noi, emergente trepidații psihico-imateriale, cu sens și cu rădăcini mult prea adânci pentru a le putea înțelege.
Un existențialism neînteles de sufletele nihiliste, aflate într-o mișcare perpetuum mobile pentru a înțelege. Și cu cât înțelegem mai mult, cu atât știm mai puține și uităm mai multe. Dar satisfacția crește, similar felului în care culorile suprasaturate scot în evidență o imagine. Chiar dacă totul stă scris pe un fond galben, chiar dacă pe hârtie de fapt stau scriși mii de pori, noi citim literele și liniile.
Dorm, dau pagina, și nu uit că, sub text, întotdeauna se citește altceva.
Deci, în skype există un emoticon ce reprezintă un emo. Emo, brandul.
Partea cvasi-simpatică în toată treaba asta e că mă duce cu gândul la mișcările anti-sistem, devenite branduri, promovate mai departe de aceleași mișcări. Departamentul marketing salută copiii spălați pe creier și re… neatenți.
Să revenim. Aștept cu inima la gură emoticoanele porno. Normal, grupate pe fantezii, dar mai speciale. De exemplu, fantezii cu infirmiere. De ce să ne agățăm de clișeul asistentei cu dresuri albe și seringa în mână? Infirmiera fierbinte, dorincă de sex sălbatic dupa ce a curățat rezervele și a schimbat așternuturile. Sau barbatul, bolnav, și imaginea ei spălându-l senzual. Și fanteziile cu femeile de la pază sună bine. De ce numai polițiste? Întotdeauna am găsit femeia paznic ca având o îmbinare sublimă între senzualitate, putere și erotism, pe care polițistele nu o au. Femeia-bronec, sau super femeia. Pentru femei ar fi fanteziile cu filosoful (în loc de mecanicul auto) sau cu nea Gigel – paznicul grădiniței (în loc de polițistul mascul alfa). Mai sunt, dar disertația pe această temă va fi subiectul altui post cu valențe pseudo-intelectuale.
Emoticoanele având ca tematică manelele. Parcă văd şleahta de piti dând buluc să descarce ultima versiune.
Emoticoanele politice. Mici sigle ale partitelor care să exprime anumite stări sufletești. De exemplu, astăzi sunt PDLtizat. Sau spui un banc și după el pui un PNG. În loc de un zâmbet tâmp și sec putem pune PSD, iar pentru un râs isteric, PRM.
Emoticoanele misogine. Parcă vâd, mici cratițe, mici rufe murdare sau cutii de detergenți.
Emoticoanele feministe. Mici mingi de fotball, mici simboluri f…ice suprapuse peste un creier sau variațiuni pe tema porcușorului.
Și ultimele, dar nu cele din urmă, emoticoanele România. Grămăjoare de rahat, semințe, străduțe întortocheate, trafic și, cel mai important, un falus. Ar ține locul oricărei expresii sau stări. Pentru că merităm!
Because I’m loving it and it’s the real thing, because it’s like no other. We know that the future’s bright and that together we can do more. Because you just do it, for new ideas in life, for everyone on and off-line. For connecting people.
Pentru adevăraţii domni din România, numai respect. Pentru o lume liberă, plină de respect. Pentru că merităm.
Privesc ţigara din scrumieră. Fumul, mirosul, căldura. Clişeic.
Caut forme şi simboluri în toate elementele realitaţii imediate. Obiective sau nu. În fum, în scrum, în forma chiştoacelor adunate acolo. Pachetul de ţigări, pe el citesc că fumatul poate să ucidă. Realizez că dacă ceea ce nu te omoară, te face mai puternic, atunci ceea ce te omoară te face mai slab. Am ajuns la un truism metamorfozat şi absurd. Destul de stupid, o ţigară şi puterea. Conexiuni prosteşti, non-sensuri, făcute doar de dragul unor neuroni aflaţi în convalescenţă dupa ce s-au suprasaturat în timp.
***
Pe stradă cineva îmi înmânează o hârtie. Citesc: miting împotriva paşapoartelor electronice. Un mic text care face nişte conexiuni între cipuri si Anticrist. Conexiuni deci.
Mototolesc foaia şi o arunc la coşul de gunoi. Arunc pe lângă de două ori, abia a treia oară nimeresc gaura. Conexiuni. Cade peste un ambalaj pe care scrie McDonald’s. Alte conexiuni.
Între timp, mă gândesc de ce? Paranoia, ideologii, credinţă, sau pur şi simplu alte conexiuni?
Un afiş mare îmi spune cât câştigă un cerşetor şi cum aş putea stopa fenomenul, neîncurajându-l. Stupid, greşit, dar dacă nişte oameni mai înţelepţi consideră că au găsit soluţia, probabil mă înşel. Oricum, nu îmi pasă cu adevărat pentru că aş consuma nişte energie deja inutilă într-un mod mai inutil decât raţiunea ei de a fi.
Urc în tramvai şi deschid cartea. Nu am mai citit de o săptămână. Oricum, recitesc ceva deja citit. Acum mi se pare altfel, se pliază mai bine pe mine. De ce? Conexiuni.
Mă opresc din citit şi in faţa mea văd o fată care mă priveşte. Întoarce repede privirea. Curentul emo. Mă întreb de ce. Raţional, îmi pot explica. Dar tocmai citeam despre esenţa greşită a raţiunii. Alte conexiuni.
Acum un bătrân se uită fix la mine. Mă gândesc că de fapt nu mă priveşte nimeni, toată lumea se uita în gol dar trăiesc eu cu o impresie greşita. Poate toţi oamenii au numai gol în privire. Greşesc, eu nu privesc in gol şi sunt om. Mă uit la mâinile lui, se joacă cu un portofel. Micile gesturi care spun multe, ştii tu. Sau şi gesturile sunt goale? Conexiuni.
***
Scriu aici. Mă întreb de ce. Conexiuni.
Ţigara, fumul, mirosul. Construiesc o imagine din conexiuni, mii de conexiuni, mă ridic deasupra ei, îi urmăresc firele şi zâmbesc. E ca o pânză făcută din fire de fum cu miros de tutun. În spatele ei disting silueta unui pachet de ţigări pe care nu mai scrie nimic. Sunt absurd. Cartea. Eu. Lumea. Tot. Un absurd dulce pe care îl gust cu nesaţ.
marea, cu mirosul ei sărat, îmbietor, îmbrăţişat de soare
scorţişoara,
staţiile de metrou (da, ştiu că nu-s normal),
fotografiile vechi (obsesia…), cărţile vechi şi elegante,
ploaia şi picăturile de după,
brazii, muntele şi cabana,
fântânile, cu aer rece şi dulce miros a viaţă,
ciocolata caldă,
ceaiul verde, ceaiul negru, orice ceai,
coniacul,
iarna şi zăpada,
primăvara şi florile,
vara şi soarele,
toamna şi frunzele,
şi… lumina ce face curcubeie, cel mai frumos parfum.
Nu ninge. Doar vântul scutură bruma din copaci, el e întotdeauna acolo, cu noi sau împotriva noastră. El nu ştie, sau sunt eu incapabil să-l înţeleg. Ştiu doar că lucrează tacit împotriva mea, cu frigul care în oase îmi pătrunde. Dulcele frig.
Stăteam în staţia aia, ai cărei centimetrii îi cunosc mai bine decât literele alfabetului, dar în acea clipă am realizat cât de puţin o pătrund. E rece, e goală, nu ştie şi nu vrea să ştie nimic. Am crezut că vântul şi bruma au îngheţat-o şi transformat-o.
Mă uitam la blocurile din faţa staţiei, împrejmuite de nişte plopi fără coroana, nişte trunchiuri înalte, rezultate ale raţionalizării naturii. Odată aveau o poveste, eu aşa îmi amintesc. Acum aşteaptă plopii să le-o scrie, pentru ca ele nu au una sau am devenit incapabil să le-o înţeleg. Cum nu înţeleg nici povestea lor, a plopilor din faţă, din faţa staţiei, din faţa mea.
Incapabilitatea de a scrie poveşti. Jucăm şahul umanităţii, cu fiecare piesă închipuindu-şi a fi un rege sau o regină, ori pioni conduşi de ceva ce nu putem pătrunde, obligaţi să urce, să atace, să se sacrifice sau chiar nişte nebuni resemnaţi pe diagonalele lor, spre culmi sau spre infern.
Scriem istorie în loc de poveşti. Mii de romane, nuvele sau poezii, incerte, greu de citit şi scrise repede, fără esenţa momentului, pe care cititorul l-ar putea da, zac uitate în biblioteca universală.
Îţi spun eu, sau îmi spun mie, încep să înţeleg din ce în ce mai puţin. Lucrurile pe care nu le înţelegi, te sperie. Cele pe care le înţelegi perfect, de asemenea. Rămâne o cale de mijloc, un loc prin care fugar trecem fiecare dintre noi, pentru că nu putem să nu cunoaştem nimic şi nici să ştim tot, pentru că speriaţi a fi nu vrem.
*
2008, 2009, ş.a.m.d.. Schimbăm o cifră în contabilitatea de noi închipuită. Mutăm pe tabla de şah, uitând că ea nu este infinită şi nici oriunde a muta nu putem. Şi ne gândim să o refacem, calculat şi eficient, cu pătrate doar albe sau doar negre, sau amestecate dar dispuse cum vrem noi.
Cum ţi se pare o tablă incoloră? Sau nişte piese care pot muta oriunde, fără a fi regi sau regine?
Fugim în numele progresului, stăm în numele contemplaţiei. Stăm puţin, nu avem timp. Un progres ce omoară contemplaţia, o contemplaţie ce-şi găseşte suficienţa în câteva diagonale.
*
Muzica anilor, muzica lunilor, muzica zilelor, orelor, minutelor, secundelor, sutimilor, ş.a.m.d.
Răsuna. Tare. Violent. Un dans nebun, agresiv, tăios, claustrofob. O luptă împotriva maturizării din dorinţa de a rămâne într-o copilărie stupidă. Denaturarea adevărului, schimbarea istoriei, asfixierea intimului cu pereţi şi sarma ghimpată.
Tuneluri. Ziduri. Eficiente mecanisme de auto-apărare. Gânduri disonante, rupte.
Grotesc. Kitsch. Sânge.
Fără sens. Cel mai absurd moment: momentul în care înţelegi non-sensul.
Dacă trăim în resemnare cu frica resemnării? O resemnare tacită.
Minţim. Ne minţim. Dar în final, ne agăţăm de ceva ce credem că nu poate a ne minţi.
Fără să ştii de criza economică,
Departe de mizerie,
De scârbă,
De răspunsuri raţionale,
De motive date de context,
De miros,
De grotesc,
De lipsuri,
De morala relativă,
De frici,
De angoase,
De puţin,
De mult,
De viteză,
De bloguri,
De texte,
De fotografii,
De om,
De oameni,
De societate,
Aproape de soare,
De cer,
De primăvară,
De toamnă,
De iarnă,
De vară,
De natură,
De răsărit,
De apus,
De albastru,
De cerul mov,
De lumina galbenă,
De curcubeu.
Liniște apăsătoare, fără fum, fără aer, fără ceaţă. Pe un fundal şi pe un ritm oriental, sub un candelabru ce vrea să ne poarte într-un timp pe care nu l-am mai merita şi pe care probabil nu l-am meritat niciodată. Ei intră. El e un tip bine făcut, grotesc de masiv, pare a avea trăsăturile zgâriate pe un lemn putred cu o bară de oţel. Se aşează hotărâţi în coltul opus intrării. Fug de uşă, de lume, de paşii lor şi se retrag în locul peste care vor fi stăpâni în următoarele douăzeci de minute. E locul lor, e mica lor lume, clădită pe instincte, pe nevoi elementare, pe frică şi pe dezorientare. Lumi paralele, suprapuse în numele unor nevoi demult explicate, mult prea departe de suflet.
Hainele ei contrastează cu ale lui. Imagistic, sunt doua planete puse într-un colaj kitsch tricolor. Mai mult, privind-o mă gândesc că ea contrastează cu ea însăşi. Cu ceea ce ştie că este, şi cu ceea ce ar trebui să fie.
Stau la o mică distanţă unul faţă de celălalt dar din gesturile lor, distanţa mi se pare uriaşă. Ea ţine mâna pe paharul cu băutură, mişcările barbare îmi sar în ochi, accentuate de efortul ei de a fii cum nu este. Acum ţine mâinile sub bărbie. El le are pe masă, se joacă uşor cu pachetul de ţigări. Îl priveşte cum așteaptă ceva. Este sigură, ştie ce vrea şi trece peste toata sila pentru a ajunge acolo, la baza piramidei. El e nesigur, are o nesiguranţă care se opune statutului lui social creat artificial şi incorect. Vorbesc, din când în când ea rade forţat şi priveşte spre uşă.
Apare din nou chelneriţa. Ţine un meniu mare în faţa ei, o tablă desenată cu cretă, mult prea lung pentru înălţimea ei. Prin privirea chelneriţei el îşi etalează forţa, iar pentru ea tabla făcută meniu devine o tabla a legii împlinite. De acolo va alege, şi-a atins scopul, a luptat şi s-a zbătut pentru asta. Cei doi privesc meniul, în timp ce uniforma chelneriţei se umple de mirosul lor şi de aerul respirat de ei.
Pe jos covorul oriental se întinde spre o fereastră mică prin care totul se scurge în stradă, într-o mocirlă închipuită doar de mine, veche de când lumea, dar neştiută de ei.
Muzica se schimbă, Clayderman încoronează kitsch-ul. Din orient în occident, prin fereastra aia mică.
Acum ea mănâncă. Încet dar cu poftă. Forţat. Nenatural. Hidos. Orgasmic, şi-a atins scopul.
El o priveşte mândru şi soarbe dintr-un pahar cu apă plată, fără lămâie…
Mă întreb constant de ce ţinem neapărat să omorâm cu ură şi cu violenţă toate lucrurile specifice condiţiei noastre de oameni. Tot ce înseamnă lacrimi, tot ce înseamnă zâmbet, tot ce înseamnă tremur, vrem să distrugem fiecare coardă a sufletului nostru, să nimicim tot ce ne poate înfiora sau bucura. Să fim nişte bucăţi de carne hedoniste şi de oţel, privindu-şi descompunerea.
Din gol construim, din vidul sufletului creăm şi construim în cubuleţe lucruri fade, seci şi reci. De fapt noi nu promovăm non-valori, ele sunt deja acolo sus, unde nu-şi au locul, nişte fiinţe goale de conţinut pe care le privim afirmând că le înţelegem din frica de a nu fi respinşi social sau pentru că nu vrem să fim etichetaţi ca fiind nişte străini. Şi Camus avea un străin.
Cuburi colorate. Puncte pe o foaie de hârtie. Fotografii seci şi fără conţinut. Tablouri făcute în numele unui lucru, neînţeles de nimeni, un lucru ce nici nu ar putea fi înţeles pentru că nu are acel ceva, peste lumea raţiunii, care ne face să tremurăm. Distrugem valorile pe care umanitatea s-a fondat, în numele alteia noi, pe care nu suntem capabili nici măcar să ne-o imaginăm. Nihilism extrem în numele unei noi ordini. Mă întreb cum poţi să negi ceva existent fără să dai altceva, totul în numele altceva-ului.
Criticăm societatea rece şi distantă, dar repede ştergem lacrimile sau ne ferim a zâmbi, din nevoia integrării în societatea pe care tocmai încercăm să o schimbăm.
Căutăm cu patos adevărul din vid, din nimic. Aruncăm cu pietre în cei care plâng, aruncăm cu noroi în cei care zâmbesc. Şi dacă totuşi vrem să fim într-un fel, nu putem decât a râde hidos, cu gura până la urechi şi cu faţa schimonosită de râsul forţat, sau ne retragem în depresie, criticând tot şi cu ură privindu-i pe cei care râd.
Pissaro, Monet, Renoir, Cezzane – Corot, Beethoven, Goethe, ş.a.m.d. Este neapărat necesar să-i distrugem în numele unui neopozitivism extrem?
Cu mici excepţii, acolo sus nu ajung decât cei reprezentativi pentru tot. Niște pătrate, puncte, cercuri, niște baloane cu heliu care s-au ferit de lacrimi şi de zâmbet până au uitat ce sunt ele de fapt.
Poate cea mai frumoasă formă de artă e desenul unui copil. Până la urmă, daca tot trebuie sa fiu nihilist, îmi pot permite să distrug estetica voastră.
Reprezintă-ţi scheletul unei clădiri. Albastru pur. La fiecare îmbinare a barelor de oţel găseşti câte o cutiuţă goală, perfectă şi lipită atât de bine încât nu ar cădea decât împreună cu el.
Toate asemănările cu personaje reale sunt pur şi simplu întamplătoare
Pentru că discriminarea este un subiect dezbătut şi măcinat prin toate cotloane internetului şi ale paginilor scrise, ne-am gândit să dezbatem puţin această temă stringentă şi de actualitate, privind-o printr-o paradigmă tabloidă.
Deci, nu se mai poate domn’ne… Unde se va ajunge? Şi nu în ultimul rând, până unde se va ajunge? Avem negrii la conducerea marii puteri din vest, femei în topul corporaţiilor, ţigani în parlamenul României (şi nu numai), de evrei nici nu mai zic… Şi cu toate astea pe prima pagină a Libertăţii sau în Cancan tot aceleaşi titluri obosite…
De la lucruri mici, de la mici acronime specifice internetului şi generaţiilor strălucite, începe povestea discriminării. V-aţi gândit vreodată de ce nu exista COL (Crying out loud)? Sau WTA (what the abstinence)? Copiii internetului, copiii biţilor şi generaţia hi5 (de ce nu hi6, sau hi3? Cu ce este 5 mai deosebit, de ce 5? Dacă se dau 5 indivizi, se pot forma maxim două cupluri corecte dpdv moral. Clar, cel care va rămâne pe dinafară va trebui să facă un mic artificiu, iar o fatucă sau un băieţel cuplat şi cu skumpyneli în sânge şi dulce grai, sau alte apelative “gen” va rămâne cu ochii în soare). Măcar în trei e mai distractiv. De asemenea, MySpace mi se pare a fi o oroare a epocii post-moderniste datorită individualismului cu valenţe anarhiste pe care îl promovează. Este oare spaţiul doar al tău? În numele proprietăţii private ne asumăm tot, până şi spaţiul. Credem că acolo putem face ce vrem noi: filmuleţe amuzante, fotografiile iola, filmele cu tematică diversificată – ea cu el, ea cu ea, ea cu doi el, ea cu trei el, ea cu un număr nedeterminat de ei (vă mai aduceţi aminte seriile matematice?), sau ea greenpeace (aici fiecare întelege ce vrea). Dar nu mă voi speria, libertatea de expresie rulează, până la capăt, mocnit şi cu pasiune. Şi dacă tot suntem aici, să vorbim puţin despre eleva porno. Dar nu acum, predau legătura.
Păi bine, fratele meu alb (a se vedea traducerea şi adaptarea corectă politic a bine-cunoscutei expresii “gangster-eşti” americane), cum vine asta cu eleva porno? În primu’ rând de ce li se dă atenţie doar fătucilor ăstora? Sunt cu siguranţă zeci de băieţi care vor să se remarce şi ei în luma pornografiei pe redtube, dar nu-i bagă nimeni în seamă. Şi dacă ar fi doar atât aşi mai zice, dar de unde şi până unde elevă? Dacă nici asta nu-i discriminare… Studentele, masterdandele, doctorandele sau asistentele universitare au şi ele drepturile lor, zic eu d-aici. Că d-asta am vrut noi democraţie, libertatea de exprimare şi egalitatea de şanse. Şi se mai spune că-i o presă liberă.
Ca să continuăm în acelaşi ton, de ce sexy Brăileanca? De ce nu sexy Ilfoveanca, de ce nu sexy Giurgiuveanca, de ce nu sexy Maramureşeanca? Ele nu-s femei? Ele nu au drepturi egale? Unde’s şansele, unde-i egalitatea? Nu mai avem prinţipii, morală, valori, unde eşti tu Oana Z.? Înţeleg, Bucureştiul este considerat ca fiind capul României, şi de aici lipsa exponentelor sexy în acest oraş (probabil se încearcă un fel de compensare naturală) dar ce facem cu celelalte judeţe? Ce-ar spune Moromete? Şi-ar răsuci ţigarea, s-ar uita pătrunzător şi lung, cu privirea lui specific înţeleaptă, şi ar înăbuşi o interjecţie pentru sine, şi pentru cei ce înţelege: “hm”. Moare socialismul pornografic, fraţi revoluţionari, Viva la porno-lution (nicio asemănare cu metafora poluţiei, deja consacrată).
Recunoaştem că au existat câteva încercări modeste, dar demne de apreciat, ale câtorva binevoitori de a scoate în faţă valorile neomodernisto-fotografice şi autoportretistice ale unor tinere cu potenţial nedescoperit. Pe site-uri obscure s-au postat cu stoicism poze cu decor de baie/bucătărie/dormitor pufos/canapele cu imprimeu leopard şi nu numai, ale unor tinere curajoase, dornice de afirmare şi eliberate de costrângerile manipulatoare ale unei etici degenerate. Numite cu neruşinare “piţipoance” aceste fete au luptat pentru a da un exemplu maselor spălate pe creier de obosiţii care le vorbesc în amfiteatre sau care îngroaşă rafturile în bibliotecă. A venit timpul să se rescrie gramatica acestei limbi învechite pentru a da frâu liber exprimării lăutrice ale acestor tinere pentru care cratimile şi acrodurile subiect – predicat reprezintă barbare obstacole în calea împlinirii lor artistice.
Ca să înţelegeţi amploarea problemei am ajuns până în punctul în care discriminăm până şi rasiştii. Motorul unui curent, în esenţă filosofic şi profund, este împins în afara societăţii, marginalizat, stigmatizat. Există teorii care explică gradul mare de delicvenţă existent în unele etnii minoritare ca efect al discriminării şi al urei rasiale. Rasiştii continuă să fie rasişti tocmai datorită acestui fapt. Fiind expulzaţi din rândurile societăţii “morale”, “de drept”, ei continuă să-şi îndeplinească menirea şi să-şi urmeze harul datorită discriminării extreme la care sunt supuşi. Mesajul nostru împotriva discriminării ar fi: “Discriminând rasiştii, promovăm ura rasială”. Logic, credem noi.
Stă pe trotuar şi priveşte picăturile cum lovesc asfaltul. Una câte una, într-un ritm pe care nu-l poate descifra. Sau nici nu vrea a-l înţelege.
Totuşi urmăreşte ciocnirea lor, se gândeşte că în fiecare loc unde o picătură a lovit materia se naşte ceva. Fiecare strop în care se desparte o picătură loveşte iar asfaltul, şi naşte altceva, iar un strop mai mic continuă mica poveste şi tot aşa, într-un perpetuum mobile al stropilor.
Caută un model, crede că locurile unde picăturile nasc sunt dispuse după o logică. Matematica, fizica, mecanica, filozofie, religie, psihologie, sociologia, politica şi altele, nu-i vor da niciodată răspunsul. Ştie asta, dar nu renunţă, o face de dragul căutării chiar daca mulţi alţii au făcut-o înaintea lui. Îşi dă seama şi începe să se simtă mic, îşi conştientizează valoarea infimă, insignifiantă. Nu contează, caută doar pentru savoarea căutării şi a gândurilor. Priveşte atent, stropii din ce în ce mai mici. Caută infinitul, caută limita infinitului, caută locul unde infinitul începe şi locul unde se termină. Îşi spune că nu-i corect, dar încă caută. Nu-i nici normal, dar încă caută. Uită ce-i corect, uită ce-i normal, picăturile nu au sisteme de niciun fel.
Prin picături naşte gânduri. Găseşte în gânduri altele, mai vechi, pe care le credea uitate. Le modifică şi le uită. Priveşte alte picături, naşte alte gânduri în care iar găseşte gânduri trecute. Sunt sisteme de gânduri, dar gândurile prin picături nu au sisteme, pentru că nici picăturile nu au.
Se satură. Nu mai vrea, dar nu poate. E ca un drog, e dependent. Nu renunţa, ambiţia, urcă scările în viteză, repede, din ce în ce mai repede, viteza infinitului, nu are limită, limita infinitului, nu ştie, se pierde. Priveşte picăturile. Modelul!
Un model, se gândeşte. Nu! Ştie că nu există pentru că daca ar exista cineva l-ar fi descoperit deja, şi el ar fi ştiut asta. Sau poate nu a aflat încă, dar îi spuneau ceilalţi. Şi dacă exista un model, o picătură lovea de două ori în acelaşi loc. Dar nu, totul e aleatoriu. Şi dacă modelul e în hazard? Caută logica hazardului, caută modelul din el. Caută destinul. Nu-i corect, nu-i normal. Dar picăturile nu au sisteme. Dar hazardul nu-i un sistem dacă presupune că are o logică? E ilogic. Dar picăturile au logică pentru că hazardul are. Nu înţelege. Amețește. Cade.
Priveşte picăturile, e aproape de ele. De acolo vede că toţi stropii se scurg şi la un moment dat se unesc, formând un şiroi mare de apă. Şi hazardul, şi logica, şi sistemele, şi modelul… ?
Cade iar. Mai aproape
Priveşte şiroiul şi mai bine. Aproape îi atinge retina, vede stropii din şir. Ordonaţi, dar fără model. Fără sisteme, fără logica pe care o căuta el. Fără model. A greşit.
Cade.
Se simte picătură, simte cum se loveşte, se desparte în stropi care se lovesc iar şi care nasc alţi stropi. O infinitate de el, fără limită. Şi alţi stropi, şi alţii, din altă parte.
De vizavi cineva îl priveşte, prin picături. Cade…
Plouă. Te uiţi?
Caut voluntari, 15-17 ani, dispuşi să lucreze 3 luni într-un program susţinut din fonduri europene care are ca scop creşterea conştientizării importanţei mediului şi a acţiunilor pozitive faţă de el.
Voluntarii vor supraveghea şi vor desfăşura diverse activităţi (excursii, jocuri cu temă ecologică, ş.a.m.d.) împreună cu un grup de 20 de copii.
Ai posibilitatea să lucrezi într-un proiect european, să-ţi îmbunătăţeşti aptitudinile de relaţionare şi de lucru cu copiii, să înveţi lucruri noi şi să poţi continua colaborarea în alte programe similare.
Cei interesaţi să lase un comment cu adresa de e-mail/id/număr de telefon. Nu vor fi publicate!
Un brand supărat trăia, în corporatista căsuţă din pădure. Într-o bună zi din existenţa lui de neînţeles şi mizeră, să se repoziţioneze s-a gândit. A început prin a îşi schimba logoul, aspectele tipografice, de ambalare, sisteme de texte literale legate de acesta. Identitatea vizuală în principiu. Visa la a fi retronim, sau la o mică duplicare în nume. Dar răii clienţi raţionali îl împiedicau să facă acest lucru. Ei vroiau să-l vadă un “value brand”.
You know when you give your love away
It opens your heart,
Everything is new.
And you know time will always find a way
To let your heart believe it’s true.
You know love is everything you say;
A whisper, a word,
Promises you give.
You feel it in the heartbeat of the day.
You know this is the way love is.
Amarantine, love is…
You know love may sometimes make you cry,
So let the tears go,
They will flow away,
For you know love will always let you fly
…How far a heart can fly away!
You know when love’s shining in your eyes
It may be the stars
Fallen from above.
And you know love is with you when you rise,
For night and day belong to love.
O zi parcă imposibilă, 29 februarie – ziua lor, iar ei, nefiind gemeni, acest lucru o punea pe gânduri de fiecare dată când clepsidra cea mare îşi schimba nuanţa de gri pentru a îi spune că a sosit ziua.
Stăteau în faţa uşii, aşteptându-l pe el, privindu-l cum îşi caută cheile de la maşină, laptop-ul şi agenda cu litere frumoase, aurii şi elegante, parcă rupte de pe un bilet scris de muschetării despre care auziseră la orele de istorie. Auriul de pe agendă era singura culoare care rupea contrastul casei vopsite în nuanţe de gri, fără pereţi albi, negri sau coloraţi, cu mobilierul colorat la fel. Un gri care îi făcea să se simtă bine, un gri al echilibrului, fără rupturi roşii, albastre sau galbene, un gri aidoma hainelor lor. Gri tăcut – cum îi spuneau ei.
Îl aşteptau tăcuţi şi nemişcaţi, se uitau la el cum grăbit trasează linii imaginare prin casă, până când se aproprie de ei şi le spuse un simplu „hai”.
*
În zece minute erau acolo, în faţa frumosului restaurant, vopsit în toate culorile existente, în toate nuanţele, un curcubeu făcut din curcubeie. Era atât de frumos, încât prezenţa lor la câţiva metri de el îi făcea atât de bucuroşi, încât ar fi zâmbit. Dar ştiau că nu au voie să facă acest lucru, zâmbetele trebuiau păstrate pentru punctele de fericire, altfel acele puncte nu ar fi avut niciun sens.
Peste o clipă, toţi patru erau în restaurant: el puţin grăbit, ea vorbind la telefon, iar cei doi copii aşteptându-şi rândul. Ştiau procedura, ştiau cum să se comporte.
Erau programaţi în seria y2082d29h9m00id321BRQ şi ştiau că mai au zece minute de aşteptat. Copiii priveau în jur, puţin copleşiţi şi cu ochii înlăcrimaţi de multitudinea de culori şi lumina din jurul lor. Pe hainele lor gri se vedeau slabe reflexii colorate, făcute de puternicele culori din jur. Nişte sunete se auzeau în surdină, dar ştiau că nu sunt importante, pentru că puteau asculta toate culorile care-i înconjurau, le transformau în sunete perfecte cu armonici perfecte, compuse cu o perfecţiune matematică, la un volum perfect, într-un ritm perfect.
Peste nouă minute o voce anunţa că programul seriei y2082d29h9m00id320BRQ s-a terminat şi că seria lor este aşteptată în cameră. Îşi luară rămas bun de la părinţi, şi alături de ceilalţi copii mergeau spre camera fericirii. Schimbau priviri cu cei care tocmai ieşiseră din cameră, citeau în ochii lor urmele fericirii dar în acelaşi timp vedeau nişte foşti bolnavi de beatitudine, vindecaţi.
În camera de fericire uşa se închise după ei. Stăteau fiecare pe câte un scaun, la distanţă egală unul de celălalt, formând un pătrat pefect din douăzeci şi cinci de puncte, 24 dintre ele fiind ei iar în centrul lor (locul spre care stăteau îndreptaţi) un spaţiu gol. Aşteptau să înceapă programul şi priveau pereţii incolori ai camerei.
*
Programul începu. Primul joc erau jocul sferei perfecte. În centrul pătratului apăru proiecţia unei sfere cu sclipiri multicolore. Proiecţia se deplasa prin faţa fiecărui copil, iar ei trebuiau să o atingă, făcând asta, un mic petic de culoare ramarea pe mâna celui care a atins-o. Erau uimiţi de perfecţiunea sferei, ştiau că un lucru atât de perfect nu pot găsi decât aici, în fabrică, şi văzând o culoare pe ei inima li se umplea de un sentiment bizar, parcă necunoscut, dar existent de când lumea.
Sfera se opri după ce trecu pe la ultimul copil, rămânând proiectată aleatoriu pe unul din pereţi, ceea ce era puţin deranjant pentru ordinea cu care erau obişnuiţi.
Al doilea joc din program era similar cu primul, doar că în loc de sferă un cub colora copiii.
Şi al treilea, cu altă formă, al patrulea, şi tot aşa, toate având la bază forme perfecte şi petice de culoare cu care îi colorau, puţin câte puţin, până când, după ultimul joc, toţi copiii erau coloraţi în aşa fel încât parcă erau îmbrăcaţi în curcubeie. Se uitau la pereţii camerei, unde fiecare formă stătea proiectată, se uitau miraţi unul la celălalt, nevenindu-le să creadă că sunt coloraţi.
Nici nu avură timp să se obișnuiască cu noile lor culori, când, cu o viteză din ce în ce mai mare, formele de pe pereţi începură se fie proiectate aleatoriu prin cameră, unele ştergând culori, celelalte colorând, transformând camera într-un câmp de luptă al culorilor cu non-culorile. Ştiau cine va câştiga lupta, dar asta nu îi oprea să fie uimiţi şi să aştepte frumosul deznodământ. O explozie de culori îi invadă, iar ei ştiau atunci că non-culorile au fost înfrânte, şi vedeau cum toată camera, inclusiv ei, strălucea de culori – culorile fabricii.
Lumina se stinse, iar în întuneric 24 de puncte luminoase, fiecare având altă culoare, se vedeau în locul unde stătea fiecare copil. Începură să se joace, să se ciocnească, să se întrepătrundă, să-şi schimbe culorile, până când, în întuneric, toţi copiii zâmbeau.
Erau fericiţi, erau coloraţi, zâmbeau din inimă, se simţeau oameni împliniţi, şi fericirea lor deplină ar fi colorat tot universul.
*
Un sunet scurt anunţa sfârşitul programului, iar peste o fracţiune de secundă totul redeveni gri şi uşa se deschise.
- La mulţi ani serie y2082d29h9m00id321BRQ, fericirea voastră s-a încheiat. Este aşteptată seria y2082d29h9m00id322BRQ.
Stăteau acolo, parcă presărate de o mână necunoscută, fericite în imuabilitatea lor atât de perfectă încât timpul şi spaţiul au devenit nişte repere abstracte, care păreau a nu fi existat niciodată.
Stăteau şi se priveau una pe cealaltă. Îşi simţeau prezenţa, îşi cunoşteau gândurile, îşi simţeau emoţiile şi puteau vorbi fără să folosească cuvinte. Trăiau într-o lume pe care nici ele nu o înţelegeau câteodată, dar pe care o iubeau pentru că stătea în natura lor să facă astfel.
***
Undeva jos, doi copii priveau cerul. Stăteau pe o bancă într-un parc uitat de lume, care la rândul lui uitase lumea pe care o înfrumuseţa cu prezenta sa, şi o dată la câteva secunde zburau prin faţa lor mici insecte la vederea cărora cei doi chicoteau.
- Uite un licurici, spuse unul dintre ei. Celălalt copil întinse mâna după micul punct de lumină, dar acesta zbură într-o secundă.
- Uite un fluture, spuse tot el. La fel, celălalt copil întinse mâna dar fluturele fugi parcă ademenit de licurici, într-o lume unde numai cele două vietăţi puteau intra.
O gărgăriţă zbură prin faţa lor, se aşeză pe bancă lângă ei, şi rămase nemişcată, parcă simţind tăcerea copiilor.
- Priveşte cerul. Uite, deasupra noastră sunt două stele, vezi?
- Da, răspunse ea
- Şi vezi că, în jurul lor, cerul e colorat?
- Da, sunt două culori, câte una lângă fiecare stea.
- Tu vezi ce culori sunt?
- Galben şi mov!
- Da, spuse el în timp ce desfăcu o ciocolată şi o aşeză între ei. Îţi plac?
- Sunt culorile mele preferate, ştii asta!
- Ştiu, dar te întrebam aşa… cum întrebi câteodată dacă cerul e albastru. Şi mie îmi plac la fel de mult, şi mai cred că stelele fac lumina doar pentru noi acum
Stăteau nemişcaţi şi priveau cele două stele, înconjurate de cer mov-galben. Ea desfăcu o pungă de bomboane şi o aşeză între ei, lângă ciocolată. Vântul făcea ca norii să se plimbe pe cer, să îşi schimbe forma, iar ei vedeau în forme câte un lucru nou în fiecare secundă, dar până să i-l spună celuilalt vedeau altceva. Şi, până la urmă, nici nu avea sens, ştiau că văd aceleaşi lucruri în aceiaşi nori.
Un mic nor apăru sub cele două stele, destul de transparent încât să nu le acopere ci doar să le amplifice lumina cu reflexii galben-mov şi mai puternice. O secundă şi vântul se opri. Norul rămase acolo, în atmosfera liniştită şi caldă făcută de cele două stele, dar începu să-şi schimbe forma de la o clipă la următoarea, nu termina o imagine şi forma alta, mai frumoasă şi mai puternică decât cea precedentă, cineva regiza un film făcut din imagini în două culori, mov şi galben, culori care se contopeau şi parcă se mângâiau, una pe cealaltă, una lângă cealaltă, una în alta.
- Vezi, parcă se joacă cu norişorul de sub ele
- Eu nu cred că se joacă, construiesc ceva frumos
- Ştiu, construiesc …
- Da, cel mai frumos lucru.
***
Acolo, sus, cele două stele zâmbeau. Ştiau că ceea ce au creat ele nu va dispărea niciodată, ştiau că galben-mov-ul făcut de ele este privit de doi copii, de pe o bancă, şi mulţumeau vântului pe care l-au rugat să aducă sub ele micul norişor, prin el au reuşit să înfăţişeze ceva ce construiseră de mult timp.
***
Pe bancă, lângă prima gărgăriţă se aşeză încă una.
- Vezi, până şi gărgăriţele se iubesc!
- Normal, învaţă de la noi
Procesul de branding, rebranding, postbranding, antibranding, pseudobranding, meta-branding, cvasibranding, s.a.m.d. în viziunea noastră personală şi subiectiv-simbolică, privit prin paradigma nihilistă.
Autostrăzile din România – dovedeşte că maşina ta poate!
Viaţa în România – dovedeşte că psihic eşti stabil
Poţi fi incredibil, poţi reuşi unde nici Cioran nu a putut!
România – adevărata creatoare a paradisului fiscal
România – pe culmile birocraţiei. Noi am făcut din Weber un zeu!
România – căleşte-ţi ficatul!
România, de sute de ani noi tragem oamenii în ţeapă
Credeai că nu se poate şi mai rău? Vino aici!
Noi îţi dovedim că terapia pentru self-esteem are sens
Vino cu noi să descoperi secretele subzistenţei!
România – dă sens conceptului de utopie
Te-ai săturat de schimbare? Eşti tradiţionalist? Urăşti inovaţia şi progresul? Eşti diversitatefob? Iubeşti aplatizarea? Găseşti o simbolistică pozitivă în turmele de oi?
Noi iţi oferim soluţia!
România, pentru că totul e relativ. Chiar şi limba maternă!
Durkheim spune că există două tipuri de solidaritate: organică şi mecanică. Noi am introdus-o pe a treia: non-solidaritatea. Fii tu însuţi!
România – noi relativizăm morala!
Noi putem orice – ironizăm până şi existenţialismul.
România – murdărirea este inevitabilă
România – nu ştii de ce revii
România, te poţi aştepta la orice. De la om, la om.
Noi dăm sens Xanaxului.
România – noi legalizăm ilegalitatea!
Dacă aici găseşti Bucureştiul, aici găseşti orice!
Romanian streets. Keep walking, don’t look back
Romania, ignoring it!
Romania shows no political system is flawless
Romania, just do it! No laws can stop you!
Romania, if you wanna prove Freud was right!
Romania, o ţară unică, cu un singur punct de referinţă
Romania, pentru că nu ne fac ei pe noi!
Noi reinventăm politica!
Portofel mai curat şi mai uşor cu aşa un ajutor, România!
România, nu avem prea multe, dar îl avem pe Bulă!
România, pentru că estetica nu are limite!
România – de la Bach la Guţă!
Indolentă şi nepăsare – şi tu te poţi integra!
România, we’re not different, we’re just special
România, dacă înţelegi ce se întâmplă aici şi nu eşti filosof, ţi-ai ratat cariera
România, pentru că atenţionările de pe pachetele de ţigări se pot aplica şi unei ţări!
Stau în staţie, aproape de sfârşitul minunatei şi strălucitoarei capitale. Mă gândesc la lucruri frumoase şi privesc cerul, norii şi micile petice albastre dintre ei. Prin faţa mea trec maşini, întâlniri non-fizice şi non-personale de moment, distruse în epoca tehnologiei.
Închipuie-ţi că, într-un moment de neatenţie, mă pierd, şi las privirea în jos. Ceva m-a chemat acolo, o senzaţie, nişte sunete unite care au construit o percepţie, iar acum încerc să îţi descriu reprezentarea. Închipuie-ţi cât de greu îmi este, pentru că nu vreau să distrug clipele de mizantropie pe care le-am avut, prin depersonalizarea şi raţionalizarea lor cu ajutorul cuvintelor.
Un strigăt.
Peste stradă, văd omul ajuns la paroxismul instinctualismului, o fiinţă care loveşte cu putere altă fiinţă, încercând poate să-şi dovedească supremaţia pe care societatea sclipitoare i-a dat-o. O scenă petrecută la doi paşi de un afiş care le spune că merită să trăiască mai bine, şi la încă câţiva de un cort care impregnează toată zona cu atenţie. Un pas mic pentru umanitate, aş spune.
Într-o fracţiune de secundă, două maşini electorale se intersectează în faţa mea. Pe un sens un camion cu fotografia unei artiste emerite, care vrea să fie vocea mea în parlament, urmat de un atv zgomotos care afişează două steguleţe, iar pe cealaltă o minunată simfonie portocalie şi mobilă. Ei cu ei, noi cu voi. Circul.
Autobuzul se opreşte, iar lupta pentru un loc pe tărâmul fantasmagoric al ratb-ului începe, două bătrâne se îmbrâncesc, un mascul alfa înjură o femeie, iar nişte membrii ai unei etnii dezavantajate îşi fac loc cu coatele. Urc în maşină şi sunt înconjurat de odori suprarealiste. În micuţele minunăţii din urechi, schimbarea are loc şi începe să răsune simfonia a 9-a. Cu greu reuşesc să scot căştile din urechi, dezgustat de ironia pe care nu reuşesc să o înţeleg. Petrec cinci minute între invective clar înrudite cu valorile tradiţionale, biologia şi neo-marxismul. Podeaua pe care firele de praf pline de amintiri suportă orice, formând un tot care, dacă ar vorbi, că s-a săturat mi-ar spune.
*
Sunt clipe, ore şi zile, când acest minunat oraş parcă încearcă să-mi arate cum stau de fapt lucrurile, cu o ironie desăvârşită şi un cinism atât de perfect şi omniprezent încât devine natural. Caragiale şi Nietzche, Machiavelli şi Rousseau, Malraux şi Sabato, Sartre şi… Camus, s.a.m.d.. Fiecare dintre ei în “colegiul” său electoral, în tribunalele Kafkaniene, pe culmile lui Cioran şi prin silogismele lui. Utopiile sunt mult prea departe, iar eu, pur şi simplu, câteodată nu pot să mai cred că scopul lor în toată lumea ideilor mai are vreun sens.
*
Aici vorbeam despre un bătrân pe care l-am dus în transcendenţă. Mă aştepta, la Unirii, cu aceleaşi plase de rafie şi aceiaşi privire. Fuma, şi prin el Bucureştiul îmi spunea că nimic nu s-a schimbat, râzând ironic privindu-mi idealismul.
Am ajuns la birou, m-am instalat confortabil în scaun, am băut o cafea bună, şi m-am gândit la ipocrizia mea. Măcar ştiu că dacă nu aveam cafeaua aia în faţă, acest text nu ar fi existat, iar laolaltă cu el nici gândurile mele.
*
Trăiesc printre scene rupte din filmele lui Pasolini, cu Wagner pe fundal, nici alb-negru, nici color, nici măcar gri, cu titrare portocalie, roşie sau verde, ca o notă ironică.
Culorile politice ne oferă o viaţă mai bună, ne spun ceea ce merităm şi vor să avem certitudinea că ele sunt cu noi. – micii zei întind o mână micilor zei, într-o lume de zeităţi sclipitoare, îmbrăcate în nişte costume fără conţinut şi substanţă.
Pâine, şi circ, opulenţă ajunsă la paroxism, şi mizerie, generalizată prin reducţionism. Probabil sună absurd, dar, câteodată, absurdul ne salvează, ca o mică escapadă din raţiunea care nu poate să ne explice şi emoţiile care dărâmă castele de nisip. Absurdul ca terapie, sau culmea absurdului: absurdul ca mod de a gândi.
De ce aş vrea să mă integrez într-o lume pe care o consider bolnavă şi imorală ? Îmi doresc cu adevărat să-mi perfecţionez ipocrizia şi să-mi reprim trăirile, să mă închid între garduri uriaşe, între pereţi în care mi-am construit propriul climat, să privesc lumea prin geamuri închise ermetic, atât de perfect etanşate încât pierd orice urmă de natural şi firesc? Să plec în fiecare dimineaţă cu maşina, la fel de ermetic închisă, în care ascult ce vreau, văd ce vreau, merg pe unde vreau? Ironic mi se pare faptul că lumea şi societatea ne plantează germenii nihilismului şi ai cinismului, ea ne permite să luptăm împotriva ei, cum ea respinge lucrurile care-i sunt antagonice. Individul condiţionat din aerul la fel.
Văd mici curcubee şi culori, dar mi-e frică că se vor pierde în nuanţele de gri. Îmi rămâne refugiul artelor, dar acolo mă simt mai egoist decât aş putea fi vreodată.
Vreau să fiu constructiv, dar de multe ori mă întreb dacă mai are sens.
*
Şi când eu, separat, sunt fericit, trăiesc momente care abuzează de toată nefericirea lor pentru a mă împinge tot mai sus, din ce în ce mai sus.
*
Fizic, am încheiat la un fast-food galben, urcând un pic piramida Maslowniana. Mă gândesc că poate eram undeva pe lângă ea. Acolo, un alt mic-zeu, care părea genul de om pentru care timpul se măsoară în bancnote, încerca să-i explice unui zeu al hamburgerilor cum umanitatea stagnează din cauza faptului că a fost dezonorat de o umilă angajată. Nu i-a oferit destule şerveţele, iar pentru trei şerveţele lumea a stat în loc pentru o clipă.
Mă întreb, lămâi i-ar fi oferit?
Eu, am încheiat cu un apus superb, care a şters ziua, şi un curcubeu, care mă face fericit. Dar am vrut să-ţi povestesc, poate mâine bătrânul erudit de la Unirii va pleca.
Închipuie-ţi un cub. Închipuie-ţi zece cuburi, o mie de cuburi, un număr infinit de cuburi. Acum, încearcă să îţi închipui că toate aceste cuburi, practic identice, se combină şi se alipesc într-o configuraţie perfectă, şi compun o lume nouă şi perfectă, prin simplul fapt că în noul cub nu poţi vedea nici muchiile şi nici feţele micilor cuburi aproape identice.
Acum imaginează-ţi un cub roşu. Unul galben, zece negre, opt albe şi treizeci albastre. Sau ce culori vrei tu. Încearcă să lipeşti cuburile, cum va arăta noua lume?
Acum imaginează-ţi alte cuburi diferite, dar care au muchiile multicolore. Le îmbini în altă lume, mult mai dezgustătoare decât prima.
Din nou, îţi imaginezi cuburi diferite, cu muchii multicolore, muchii strâmbe, şi feţe curbate. Oricât încercam să le lipim, şi să construim un cub din ele, întotdeauna rezultatul final va fi artificial şi respingător.
De fiecare data când păşeşti dintr-un cub în altul, se schimbă lumea în care trăieşti, se schimbă contextul, se schimbă subiectul şi predicatul, te schimbi chiar tu. Pentru că, unii dintre noi, nu aparţin decât unui cub. Şi dacă pereţii cubului tău sunt verzi, iar muchiile galbene, când intri într-un cub negru cu muchii roz, vei vedea totul prin ochelarii verzi cu rame galbene.
Acum fă o plimbare pe Lipscani, treci pe la Unirii şi urcă spre Mântuleasa. Ce culoare au cuburile ?
Eu le percep incolore, până la urmă, sunt doar nişte cuburi. Şi tare mult aş vrea să fie transparente, dacă nu pot fi asemenea.
În tren, o necunoscută psihologă, recunoaşte doi oameni cu speranţe mari, oameni asemenea ei.
Pe geamul trenului vedem un film compus din tablouri făcute de toamnă. Culori multe, iar a pictat natura într-un moment de măreţie.
Cei doi o recunosc pe ea. După zâmbet, după privire şi după modul în care orice lucru rupt din context ne sare în ochi.
Pe geamul trenului, multe case rupte şi ele din context. Vede natura ce putem noi, micii zei…
Ştie că suntem idealişti, pentru că, şi ea este. Şi nu vrea să se schimbe, chiar dacă a trecut de mult pragul care trebuia să o schimbe. Vârsta aia, despre care am mai vorbit.
Pe geam, se derulează alte tablouri. Şi compartimentul ăla, s-a rupt parcă pentru câteva momente de lume.
Emană ceva frumos, ceva ce zboară mai sus de noi, ceva ce nu poate fi zgâriat cu nicio clădire, oricât de înaltă, de opulentă şi puternică ar părea ea.
Pe geam, alte case rupte, dar le vedem foarte departe, în altă lume, himerica si îndepărtată.
“Încercăm să rămânem idealişti”, ne spune, ea încă este.
“Vă las să priviţi tabloul”, parcă ştiind.
…
În Buşteni, votăm pentru o viaţă mai bună. Prostul de mine, o căutam la magazinul din colţul blocului.
Avem acest drept?
Avem dreptul să zgâriem norii cu ale noastre închisori de oţel?
Avem dreptul să lăsăm urme printre nori, chiar şi pentru câteva momente?
*
Văd simboluri şi semne peste tot în jurul meu, totuşi nu cred într-o teorie generală a conspiatiei (în afară de măreţul plan al lui Gigi, susţinut de Metrorex) dar câteodată am impresia că ne autoironizăm constant şi involuntar.
*
R spune că o carte mă poate schimba. Voi renunţa eu oare la paznicii cetăţii, sau vor renunţa ei la mine? Cred că schimb cartea…
*
Lângă parcul Izvorul Rece, e o librărie în care nu pot să intru fără niciun motiv aparent. Mă opresc în faţa ei, privesc, şi încerc să înţeleg care e simbolul perceput inconştient ce mă îndepărtează de ea. Poate fast-food-ul de lângă, spune hedonistul din mine.
*
Unii îmi explică cum stau lucrurile cu valorile corporatiste, alţii cum stau lucrurile cu obiectivitatea, alţii cu ceea ce nu ştiu dar vreau să par cunoscător (ca în reclama aia la Zaraza), iar alţii cu tot.
Nu înţeleg, în societatea randamentului, dacă lucrurile stau şi nu produc, de ce mai există ?
(to me: eu de ce exist atunci?)
Încerc să fiu obiectiv cu o discuţie personală, pot eu oare să mă ţin de această promisiune ?
Într-o lume rece, raţională şi reală ni se cere o obiectivitate care, prin specificiul ei, ne dezumanizează şi ne transformă în nişte baloane cu heliu, umplute cu o materie anti-freudiană şi anti-kantiana, într-un anume sens, pe care unii dintre noi şi-o opun.
În dorinţa noastră de a fi obiectivi, ne-am construit un sistem cultural, pe care, în teorie, ar trebui să-l percepem aproape identic fiecare dintre noi, pe care ar trebui să-l aplicăm, să-l înţelegem şi să-l citim la unison.
Doar că, oameni fiind, filtrăm fiecare simbol, îl modificăm, şi îl integrăm în repertoriul nostru informaţional altfel. Semantica lor se schimbă, iar efectul acestei schimbări este modul diferit în care înţelegem simbolurile respective. Câteodată vorbim despre nuanţe, câteodată vorbim despre lucruri aflate într-un antagonism total.
Atunci întreb: cum putem fi noi obiectivi, trecând peste nişte niveluri de aparentă obiectivitate în superficialitatea noastră?
Cred că obiectivitatea se poate construi doar pe baza compatibilităţii: când doi indivizi sunt compatibili şi aderă spre acelaşi repertoriu informaţional, preluat atât din surse comune cât şi unul de la celălalt, nivelul de obiectivitate creşte, iar datorită lui creşte şi compatibilitatea dintre ei. O relaţie de cauzalitate reciprocă, o obiectivitate subiectivă.
De asemenea, Vlad se gândeşte să introducă în ecuaţie şi nişte variabile emoţionale: cu cât compatibilitatea emoţională este mai mare iar planul emoţional în care ei se găsesc tinde să fie acelaşi, cu atât gradul de obiectivitate creşte, deoarece emotivitatea tinde să modifice aceleaşi elemente din ambii indivizi.
Doar că, această obiectivitate este o obiectivitate restrânsă, iar eu sunt de părere că la nivel macro-social nu putem vorbi niciodată despre o obiectivitate reală existentă, nici măcar construită. Oricât de mult ne-ar programa societatea prin procesele de socializare, partea individuală a unora se va lupta împotriva unor dominante sociale preexistente.
Fiinţa umană, prin psihicul său, prin faptul că este întotdeauna un subiect şi nu un obiect, în esenţa ei se va opune constant robotizării şi realităţii obiective. Doar că, unii dintre noi, şi-au pus atâtea măşti încât devin nişte veritabile baloane cu heliu.
Ipocrizia:
Aici voi scrie un fel de postfaţă a unui articol gândit de ceva timp, un articol care, chiar înainte de a se naşte, înseamnă foarte mult pentru mine.
Prin simplele măşti despre care vorbeam mai sus oamenii sunt ipocriţi, prin esenţa noastră suntem nişte ipocriţi, prin simplul fapt că existăm în societate suntem ipocriţi, sau chiar prin simpla noastră existentă. Eu nu văd nimic rău în acest lucru, cât timp conştientizam de ce suntem aşa, unde suntem aşa, şi cât timp ştim ce se ascunde în spatele ipocriziei. Ca o reflexie (sau reflecţie…) în apă.
Şi lumea în care ne învârtim, şi emoţiile pe care le simţim, şi privirile pe care le afişăm, toate sunt, până la un punct, bazate pe ipocrizie, iar din alt punct sunt cele care o distrug.
Nu am spus nimic nou aici, nimic vechi, de fapt, pur şi simplu, nimic. Greu îmi este să inovez teorii, prin incapacitatea mea de a fi obiectiv şi de a trăi în realitatea cea frumoasă, sunt resemnat cu gândul că inovez sentimental. E dreptul meu, e dreptul tău, e dreptul nostru, e dreptul vostru, e dreptul lor, s.a.m.d.
Obiectiv am încercat să fiu, şi dacă m-am contrazis, ca întotdeauna, scuze îţi cer ţie, cel care citeşti.
Aş spune multe, dar nu vreau să plictisesc pe nimeni. Mai bine privesc copacul ăla şi zâmbesc din suflet…
Mă uit la el cum mă priveşte clipind tacticos şi rece.
- Ce vrei să faci cu mine? mă întreabă într-un moment de derută.
Să-i spun că nici eu nu ştiu, să-i spun că nu am nici cea mai vagă idee de ce acum, în acest moment se află în faţa mea? Aş vrea să cred că îl urăsc din adâncul inimii, dar sunt prea slab pentru asta, aşa că mai bine tac din gură şi îl privesc întrebător.
- Aş putea să îţi spun atât de multe, încât nu îţi pot spune nimic. şi-l urmăresc între două pâlpâiri.
- Ei, pe dracu. Spune acum, dacă tot ai venit aici.
- Păi nu ştiu cum, nu ştiu dacă am de ce, şi nici nu ştiu dacă are sens. Probabil te-ar întrista goliciunea de care pot da dovadă.
- Atunci de ce mă deranjezi?
- Îmi cer scuze, nu ştiam că eşti ocupat. Nu ştiu de ce am venit aici…
- Întotdeauna sunt ocupat. Oamenii au încredere în mine şi îmi cer multe. Eu îi ajut să îşi cureţe gândurile, să îşi ordoneze teoriile şi meta-teoriile, prin mine creează, prin mine rămân, şi prin mine se sting. Ştiu tot ce au ei mai uman, şi eu îi pot defini că oameni. Sunt suma tuturor oamenilor, am atât de multe pe cap încât, câteodată, îmi vine să mă sting.
- Ai acest drept oare? Poţi să-i laşi singuri şi dezorientaţi?
Aceiaşi cadenţă, acelaşi mecanicism. E rece şi înfricoşător, iar eu mă întreb cum poate să fie atât de uman în zvâcnirile lui ritmice si bolnave.
- Pot să fac orice, îmi spune, sunt un cursor. simt cum tremură, ştie că nu are cum, şi a minţit.
Dau click-ul care îi oferă încă o clipă de nemurire, şi închid. L-am trădat şi l-am lasat singur cât suma tuturor oamenilor…
cu o unică idee,
cu o unică valoare,
cu o unică limbă,
cu un unic neuron,
cu un unic stilou,
cu o unică foaie,
cu o unică cană,
cu o unică picătură de cafea,
dintr-un unic bob,
cu un unic calculator,
cu o unică tastatură,
cu o unică tastă,
cu un unic procesor,
cu un unic tranzistor,
cu o unică memorie,
cu un unic bit în ea,
cu un unic fişier,
cu un unic monitor,
cu un unic pixel,
cu un unic birou,
cu o unică lampă,
cu un unic led,
cu o unică rază,
dintr-un unic foton,
într-o unică cameră,
cu o unică fotografie,
cu un unic telefon,
cu un unic buton,
cu un unic număr,
cu o unică uşă,
cu o unică maşină,
cu o unică roată,
cu un unic scaun,
cu un unic motor,
cu un unic cilindru,
cu un unic rezervor,
cu o unică picătură de benzină,
cu un unic drum,
cu un unic stop,
cu o unică parcare,
cu o unică casă,
cu o unică cameră,
cu un unic perete,
cu o unică masă,
cu un unic scaun,
cu o unică dorinţă,
cu o unică amintire,
cu un unic vis,
într-un unic univers,
cu un unic atom,
cu un unic electron,
cu un unic proton,
cu un unic neutron,
cu un unic nucleu,
într-o unică secundă, dintr-un unic infinit,
într-un unic micron, dintr-un unic tot,
Am şters un post. Simt că mi-am dat un fel de restart involuntar după ce l-am scris, iar astăzi sunt un alt Vlad în altă lume.
Un final fericit înainte de început.
P.S.: Cine vrea să fotografieze materia cu mine?
Cerinţe: Bucureşti, sau împrejurimi (n-am carnet, nu mă fac ei pe mine…), suflet şi om să fii. Poate şi-un captator de lumină…
Deocamdată am renunţat la experimentul pe care l-am anunţat recent, în primul rând din cauza lipsei mele de auto-disciplină, mult prea necesară parcurgerii etapelor esenţiale desfăşurării lui, iar în al doilea rând datorită slăbiciunii mele faţă de mine.
Pentru a mă revanşa, faţă de mine şi faţă de tine, voi vorbi despre lucruri la care m-am regândit recent, ca urmare a interacţiunii mele atât cu cei din jur cât şi cu mine.
După cum am mai spus, şi după cum cei câţiva oameni care mă îndură prin preajma lor au observat, în esenţa sunt un om al antagonismelor şi al contrastelor. Şi din toate aceste lupte, titanice câteodată, rezultă constanta şi echilibrul meu. Relative, dar sunt.
Sunt lucruri ştiute, trăite, citite, simţite, scrise chiar, de către celălalt, dar mă resemnez în statutul meu de epigon, şi mă complac cu gândul că sunt unul subiectiv…
Ţin să menţionez că nu-s revelaţii noi. Cele noi rămân doar ale mele.
Mizantropul şi umanistul
Cine nu a avut niciodată impresia, măcar pentru o clipă, că urăşte oamenii, să ridice mâna. Cine nu i-a iubit niciodată, să arunce cu o piatră.
Nu voi scrie aici motivele fiecăruia dintre ei, pentru că fiecare îşi are raţiunea de a fi în celălalt. Nu cred că aş putea fi umanist dacă nu aş fi mizantrop, şi invers. Aici nu mă refer la partea epistemologica a celor două concepte, ci la cea care ţine de suflet.
De câte ori nu trebuie să urăşti ca să iubeşti şi invers?
Despre proporţia lor, nu ştiu nimic exact, dar nu cred că există o proporţie bună şi una rea, pentru că, binele şi răul mi-l închipui în funcţie de chiar această proporţie.
Pesimistul şi optimistul
Un subiect pe care îl ador, şi despre care regret că voi scrie foarte puţin.
Mulţi spun că urăsc pesimiştii fără să îşi dea seama că şi ei au o parte la fel, fără să îşi dea seama că fără pesimism, optimismul ar fi în zadar. Mai mult, mulţi se tem de pesimism, pesimişti şi de tot ceea ce include el, iar eu mă întreb de ce sunt atât de speriaţi şi de ce îmi argumentează cu atâta ardoare că prin pesimism omul se distruge – poţi oare să te temi de ceva predestinat distrugerii?
Nici cu pesimistul convins nu mă împac prea bine. Mă refer la cel care vede totul în negru, nu la cel asemeni mie, care de multe ori este tentat să vadă mai întâi partea neagră a lucrurilor. Nu-şi da el seama, oare, că negru-i o non-culoare ?
Cred că pesimistul adevărat ar trebui să vadă pesimismul că fiind ceva pesimist, iar acela ar fi un adevărat optimist. Cei doi se întrepătrund uneori, se iubesc, alteori, sau se luptă, deseori.
Deseori văd binele din cauza răului. Atât de superficial din partea mea…
Raţiune şi sentimente
Veche. Fumată. O mai fumez şi eu o data.
Nu aş putea să generalizez (cum nu pot generaliza nimic din ceea ce scrie mai sus) dar pot vorbi aiurea.
În primul rând, vă rog să treceţi peste manualele de psihologie.
În al doilea, vă rog să citiţi aceste rânduri nu cu inima, nu cu gândul, ci cu ochii.
Dacă ar fi să aleg, direct, fără să am voie a spune altceva, inima ar fi răspunsul meu. De ce:
Cred că sentimentele ne fac să fim oameni, ne diferenţiază evident de celelalte animale, sunt esenţiale pentru societate, şi prima morală a lumii ne învăţa să ne uităm la ele mai presus decât la orice altceva.
Gândirea, în mare parte, poate fi programată pe orice maşină rece şi inumană. Sentimentele nu.
De cele mai multe ori, sentimentele îşi au originea în raţiune, fără ca noi să ne dăm seama, sau să acceptăm asta. Aşa că, în esenţa, dilema „inima sau ratiune” nu există.
De asemenea, raţiunea îşi ia o parte de energie din ceea ce sufletul nostru spune.
Iubiţi voi cu raţiunea. Eu aleg altă cale, chit că datul cu fundul de pământ doare. Măcar ştiu că voi avea din ce să îmi alimentez pesimismul şi mizantropia. Şi dacă mă sinucid la 30, nu-i mare bai.
Nu poţi să le separi, nu trebuie să alegi. Şi dacă trebuie, inima să îţi spună care-i calea cea bună.
***
Cel care spune: mizantrop! , umanist! , pesimist!, optimist! , raţiune!, sentiment! este un balon cu heliu. Şi despre baloanele cu heliu, altă dată.
Mica parte expusă mai sus, se aplică oricărui lucru din viaţă mea. Universul, Dumnezeu, Natura, sau cine vreţi voi, pe toate le-a dat. Totul este multilateral dezvoltat. Şi de multe ori trebuie să privim lucrurile din partea opusă.
Când toate dau greş, când toate se destrăma, o luăm de la capăt. Sau aşteptăm cuminţi clipa, în care tot se va schimba. Reversul medaliei este că trebuie să ne ridicăm din pat din când în când, să ne uităm pe geam, poate clipa trece prin faţa casei şi nu găseşte adresa sau îi este frică sa bată la uşă.
Când toate dispar, de treizeci de ori să fii iubit. Pentru că, atunci eşti un balon cu heliu.
Deoarece am impresia că toată viaţa mea a fost şi va fi un şir de încercări, de astăzi voi încerca un experiment care îşi are germenii într-o mică glumă de început de an (universitar).
Va fi un substituent pentru posturile scrise în ultimele două săptămâni, care vor rămâne doar offline, şi va dura o săptămâna.
Ideea mi-a venit în timp ce făceam duş (cât de clişeic), experimentul va avea ca nucleu câte o parte din mine în fiecare zi.
Parcul Unirii. O bancă, în câmp deschis. Plouă. În faţa mea e o cruce, în spate zgomot. Miroase a praf ud şi iarba tot la fel. Mă priveşte o bătrână cu pungi de super-market, iar eu mă gândesc la gânduri. Cobor privirea spre carte şi trag din ţigară. Plouă cu soare.
***
Doi paşi de magazinul Unirea, trei de km 0, patru de parlamentul unei ţări. Înconjurat de plase din rafie, un bătrân stă pe trotuar. Fumează şi ne priveşte de sus, plin de resemnare şi dezgust. Nu cred că este trist, sunt sigur ca se află mult mai sus. Poate ne vom întâlni.
Nu pare să cerşească, pur şi simplu ne priveşte. Lângă el o diplomă, cu fotografia unui tânăr semeţ undeva sus, cu un nume mâzgălit şi însemnele Universităţii Bucureşti. Diploma lui. Privesc imaginea şi merg spre tramvai.
***
Tramvaiul 21, capătul de la Unirii. Urc, mă aşez pe scaun. În căşti Satie. La un pas de mine doi oameni se ceartă, se înjură, se scuipă, probabil o vendetă mai veche. Unu coboară, celălalt rămâne înjurând, fără să urce. Privesc pentru o clipă iar apoi las ochii în carte, îmi explică Camus. Mă simt penibil.
***
Minte au proştii
Mădălina, 2007
***
Auzite: “eu şi pleiada mea de obosiţi” (cu referire la marii sociologi/filozofi şi alţii). Obosit sunt şi eu, probabil vreau să mă integrez.
***
Auzite: “am trăit şi eu ceea ce ai scris tu, nu mi se pare mare lucru”. Incorect, pentru că fiecare trăim şi simţim diferit, chiar dacă avem impresia că o facem la unison. Fiecare are durerea şi fericirea sa, fără grade de comparaţie.
***
“Viaţa noastră nu-i decât un şir de ceremonii şi ne petrecem timpul copleşindu-ne unii pe alţii cu omagii” (un obosit)
***
“Orice suferinţă care nu slujeşte nimănui este absurdă” (alt obosit)
***
Recomandare. De fapt tot blogul. Şi pe ceilalţi din micuţa listă pe care o găsiţi în dreapta, merită fiecare secundă.
Când postez ceva aici înseamnă că am ceva important de spus: pentru mine, pentru tine sau pentru celălalt, şi acum voi încerca să îţi povestesc, pe scurt, despre asta.
Acest blog este unul pur personal: nu am intenţia să mă îmbogăţesc din publicitate, să am vizitatori câte stele pe cer sau să fac din mine un brad arhicunoscut. Pur şi simplu aici îmi satisfac nevoia de a face publice nişte lucruri pe care puţini le-ar înţelege. Sau nimeni, de multe ori. Sunt lucruri văzute, trăite, simţite sau stăpânite doar de mine, în felul meu, destinate anumitor oameni din viaţa mea sau din jurul meu.
Când un articol are eticheta „personal” atunci este ceva personal. Când apare şi eticheta ”meta-personal”, acolo, în infernul textului, înseamnă că textul conţine nişte lucruri intime până în străfundul lor, nişte evenimente care au schimbat sau zdruncinat ceva în mine, codificate în nişte cuvinte poate nereuşite. Sunt de părere că numai un artist îşi poate scrie în totalitate sentimentele, şi artişti au fost puţini în istorie. Cu siguranţă nu sunt unul dintre ei, iar pentru un epigon ca mine trebuie să vrei şi să faci efortul să decodifici anumite lucruri sau să le laşi aşa cum sunt.
Mi se poate reproşa că îmi pun sufletul pe tavă. Este un reproş întemeiat, dar simt nevoia să fac asta, poate într-un mod doar de mine înţeles, încerc să spăl anumite lucruri de care eul meu social este vinovat, sau aşa cred eu şi mă înşel. Dar nu îmi pun sufletul pe tavă pentru a fi apreciat sau dispreţuit, ci pentru că aşa simt eu, acolo în nebunia şi întunericul meu.
Sunt multe contradicţii şi frustrări aici, lucruri pe care câteodată le ştiu doar eu (şi asta nu mă deranjează) dar care fac parte din mine.
Tot aici găseşti multă ironie, auto-ironie, cinism, dar limonadă nu servim.
Aşa că, te rog, dragă cititor, să fii mai atent la micuţele etichete de sub inepţiile mele de aici. Nu cerşesc empatie ci doar puţină înţelegere, dar nu uita: cuvintele sunt cea mai puternică armă pe care ne-am creat-o. Te asigur că nu m-ar deranja să scriu doar pentru mine.
De câte ori îţi aduci aminte de liceu, în timpul hain care nu te mai lasă să fii licean şi să retrăieşti anii de aur?
De emoţiile liceului, de complexele fiecărui licean, de teribilismele fiecăruia dintre noi, de adolescenţa neînţeleasă în care desenezi lumea şi te plimbi pe cărarea timpului?
Profesoara de literatură profesoara care emana dorinţa de a ne iniţia în tainele cărţilor, de ne arăta că praful şi mirosul filelor au farmecul lor, de a ne duce pe strada triştilor poeţi şi a frumoaselor romane. Profesoara care mi-a dezvăluit o lume mult mai vastă decât sfera mea restrânsă şi care m-a învăţat să visez.
Dar profa de mate? Profesoara la orele căreia tremuram, profesoara plină de feminitate care putea să ne înveţe ceva atât de rigid precum matematica? Emoţiile aferente fiecărei lucrări şi bucuria sau tristeţea unei note de 8 ori de 4. Când la mate dai de greu…
Îmi aduc aminte de profesoara de franceză: profa care raspandea în jurul ei senzualitate şi rafinament, profesoara care după atâţia ani petrecuţi în Franţa ne-a adus-o acolo, în micuţa sală de clasă, fără bani, duşmani, valori, gânduri sinucigaşe sau miserupism. O profesoară care scria în catalog trei, caligrafic şi cu zâmbetul pe buze. Un trei rafinat.
Profa de literatură universală, ea care ne-a făcut să-i cunoaştem pe cei mari, să-i învăţam şi să-i iubim.
Profu de religie, profu cu care o oră jucam septica şi cinci învăţam ca la o materie de BAC. Profu care ne lua punctele şi care ne învăţa canoanele.
***
Profesorul meu de fizică. Profesorul resemnat, profesorul geniu, profesorul care, într-un moment al vieţii şi-a dat seama că nu mai are sens. A renunţat la luptă şi a rămas, acolo la catedră, cu Newton şi forţele, cu optica şi lumea in care logica fizicii nu are sens. Pentru că, în lumea pe care noi, zeii, ne-am creat-o valorile sunt recunoscute.
***
Şi emoţiile de la bac. Şi notele şi… viata. Şi aşa mai departe.
***
Dragilor, nu renunţaţi la Camil Petrescu, la Stănescu, la Eminescu, la Eliade, la Rebreanu, la Caragiale, pentru că, într-o zi veţi simţi că lipseşte ceva. Macar atât.
Probabil unul dintre cele mai violente posturi pe care le voi scrie vreodată.
Nu fac sociologie. Nu fac filosofie. Nu fac politică. Nu fac branding. Rebranding. Nu fac istorie. Deşi cei care mă cunosc ştiu că pot să o fac, dar poate nu sunt într-o perioadă din viaţa mea în care raţiunea să primeze tot timpul. Totul este din suflet, din adâncul lui.
Îmi pare rău pentru cititorii mei, pe care îi voi dezamăgi, şi lor le cer scuze.
Dragilor cretini,
Părerea mea despre proiectul vostru este că ar trebui să-l bâgaţi în locul unde soarele nu ajunge niciodată, şi unde probabil vă spălaţi cât se poate de rar. Locul pe unde emanaţi inteligenţa.
De asemenea părerea mea despre cei care susţin acest proiect este că ar trebui împuşcaţi. Sau trimişi într-un lagăr, ww2-style, prietenii ştiu de ce. În cazul în care ar fi posibilă o spălare de creier, una uşoară, Orwell-style asa, mi-ar face o deosebită plăcere să v+o administrez.
Vă doresc tot ce ne doriţi voi nouă mai rău, vă doresc tot rahatul pe care mafia voastră l-a adus in lume, şi totuşi au fost acceptaţi ani de zile, înzecit, vă doresc tot ce e mai rău, vouă, iubitori ai oamenilor care sustineţi acest proiect.
Mi-e silă de voi. Mi-e scârbă, vă urăsc din tot sufletul şi cred ca sunteţi argumentul pentru ideea că dreptul la viaţă poate fi ceva relativ. Pe voi, cei care aţi gândit ceva atât de frumos şi care aprindeţi o lumânare în biserică. Vreau o lamâie.
Ştiu cum e această ţara, ştiu câte defecte avem şi de multe ori mi-e silă de ai mei. Dar sunt ai mei în primul rând, sunt oameni, în al doilea. Cu probleme, cu bucurii, cu iubire, cu tristeţe, cu suflete… ş.a.m.d.
Am încheiat, minimalist, fără argumente, keep it simple.
P.S. Cer scuze pentru greşeli (dacă sunt), sunt obosit.
Trăiesc şi mă bucur de asta, sunt teafăr şi mă bucur sau cel puţin mă amăgesc să cred asta.
De multe ori am afirmat că trăiesc în ţara unde nu mă mai miră nimic şi de tot atâtea ori mi-am confirmat acest lucru. Trăiesc în ţara unde am fost lovit în mijlocul trecerii de pietoni (sunt teafăr şi nevătămat) iar şoferul, în nemărginitul lui altruism m-a întrebat de ce nu mă uit pe unde trec, după ce înainte de accident am avut contact vizual cu el, omul care putea sa mă omoare la 20 de metrii de mama mea, şi am înaintat convins fiind ca va opri. Puteam să fiu eu, putea să fie altcineva, putea să fie o celebritate sau puteai să fii tu, si asta ar fi contat. Dar nu a fost nimeni şi lumea încă se roteşte.
Dar probabil nu te interesează asta, ai să citeşti acest articol pe diagonală, în browser sau în clientul rss şi ai să treci mai departe, pentru că lumea încă se roteşte.
Cât de mult te interesează? Te mai interesează? Citeşti blog-uri, citeşti oameni, gândurile şi trăirile unor semeni, toate transpuse într-o listă frumos ordonată pe monitorul rece care impersonalizează până şi iubirea ideală. De câte ori te-ai gândit la asta?
Oamenii devin liste, resurse, biţi, ne aruncăm câte o privire unii altora şi trecem mai departe.
În fuga noastră după afirmare şi individualism uităm că trăim împreună, credem că nu mai depindem unii de alţii, uităm că suntem nişte fiinţe eminamente sociale şi că, poate greşesc sau sunt prea idealist, ar trebui să ne raportăm la un bine comun care s-ar răsfrânge în fiecare dintre noi. Am ajuns să fim cu atât mai mult în societate cu cât ne distanţăm mai mult de ea.
Suntem mulţumiţi şi autosatisfăcuţi de micile bucurii pe care ni le oferă o lume meschină, lumea noastră, lumea căreia noi, fiinţele supreme, i-am creat premisele distrugerii.
Râdem de copiii emo pentru că noi suntem deasupra lor, nu-i aşa? Disecăm sinuciderea unei fetiţe de 12 ani privind totul ca fiind un curent teribilist, al copiilor plictisiţi, care nu ar trebui sa aibă vreo grijă din simplul motiv că au un acoperiş deasupra capului şi cele necesare pentru trup. În hedonismul nostru asta e tot, dar totuşi nu ţi se pare stupid că un copil de 12 ani ajunge să îşi curme zilele? Din teribilism, să fie teribilismul atât de puternic încât să învingă instinctul de conservare? Sunt singurul care vede un semnal de alarmă aici? Durkheim nu mi-a explicat asta, nici sociologia, nici psihologia şi nici tu nu o vei face.
Consumăm şi suntem satisfăcuţi, înjurăm la semafor dar mergem mai departe. Aştept omul care, într-o zi ca oricare alta, între două stopuri, să urce pe capota maşinii şi să strige: “oameni buni, nu v-aţi săturat? Hai să ieşim din maşini, să strigăm, să claxonăm, să urcăm din nou la volan şi să mergem în coloană, claxonând, atrăgându-i şi pe alţi nemulţumiţi, spre cei responsabili. Spre primărie, spre guvern, spre parlament sau spre ce vreţi voi”. Dar ne pasă? Îi pasă cuiva, sau este mai important să ajungem la cafeaua din Mall? Soluţii extreme, ar spune unii, nu trebuie să aşteptăm situaţii extreme pentru a face ceva, spun eu.
Stăm şi privim cum membri unei anumite etnii ne calcă în picioare, pe stradă, în maşină, în localuri, ş.a.m.d. Ne distrug onoarea, atentează la bunul nostru simţ, la morala noastră, la valorile noastre, iar noi, impasibili, trecem mai departe. Suntem mulţi, ei sunt o mană, şi de ce nu facem totuşi nimic? Probabil psihologia socială mi-ar oferi acest răspuns, dar nu vreau să-l îmbrăţişez pentru că atunci ar însemna că totul este în zadar.
Ţara unde pot fi agresat pe stradă, fără ca cineva sa facă ceva. Fascinanta, eternă şi din lumea bună.
Valabil şi pentru cei care ne conduc, fără sa intru în detalii, cred că această campanie electorală este cea mai penibilă campanie din ultimii 19 ani. Pur şi simplu nici nu mai vor să mintă frumos, nici nu le mai pasă cum mint. Cum nici nouă nu ne pasă… Aproape 20 de ani au trecut de când o mană de “manipulaţi” au murit pentru viitorul strălucit. Un moment din viaţă le ofer, şi le-aş spune: iartă-i că nu ştiu ce fac.
Şoferului care m-a lovit, la 20 de metrii de mama mea, i-a păsat? Da, i-a păsat de punctele de penalizare pe care le primea în cazul în care cuiva i-ar fi păsat.
Şi mie începe să nu îmi mai pese, şi de asta mi-e cel mai frică.
Cât de mici suntem noi, fiinţele supreme? Vrem să fim Dumnezeul nostru şi când vom fi El totul se va prăbuşi.
Viaţa merge înainte, timpul schimbă lumea şi viaţa devine un punct în infinitul care ne înconjoară.
Îţi induci starea de incertitudine, te faci că nu înţelegi, la un moment dat ajungi să trăieşti într-o dezorientare perpetuă. Din vid se naşte curajul, iar curajul distruge frica.
Cauţi soluţiile extreme. Acolo, în extremism, şi acolo găseşti mult doritul sentiment de siguranţă şi confort.
Fugi. Dar fugi cât poţi de repede şi cât poţi de departe.
Sincer nu funcţionează nici una, dar dacă vreau eu să funcţioneze poate vor funcţiona. Şi refuz să cred că e o minciună.
Trăiesc în incertitudine şi mă bucur de fiecare moment din ea.
Am plecat lămurit şi m-am întors nedumerit, pentru că dacă nici înainte nu înţelegeam multe, acum parcă nu mai înţeleg nimic, trăiesc în negură şi parcă nici nu mai vreau să înţeleg.
În general nu înţeleg de ce la ei se poate şi la noi nu, şi chiar dacă pot găsi multe răspunsuri nici unul nu va fi suficient, pentru că istoria, contextul, rasa, geo-politica, relieful sau mai ştiu eu ce nu sunt niciodată suficiente. Toate sunt legate şi toate ajută la propăşirea rahatului în care trăim.
Totuşi voinţa parcă ar exista, dorinţa de a face ceva şi ceva din când în când se face, sau se încearcă. Dar în final, după munca şi sudoare (…), rezultatul ne arată clar de ce noi suntem aici şi ei sunt acolo. Ceva-ul făcut de noi are întotdeauna lipsuri şi este mereu sub ceva-ul din alte părţi. Chiar dacă preluăm tot de la ei, rezultatul aplicării a ceea ce am preluat tinde întotdeauna către scufundarea în penibil, kitsch, inutilitate, ş.a.m.d.. De multe ori mă gândeam că dacă mâine un înţelept ar striga deus ex machina şi sistemul politic perfect ar ajunge în mâinile umanităţii, aici l-am distruge, aplica prost şi corupe.
Nu înţeleg de ce, într-o ţară unde consumul de alcool în locuri publice este interzis, oamenii încă se omoară din cauza alcoolului, îţi este frică de grupurile petrecăreţe, ş.a.m.d. Cum nu înţeleg de ce într-o ţară unde în parc, în plina zi se consumă navete de bere din cărucior, ei pot sa iţi zâmbească şi beţi fiind, să te ajute şi să fie cât se poate de ok. Tot aşa nu înţeleg de ce într-un parc unde pe iarbă se stă, se mănâncă, se fac grătare, ş.a.m.d. iarba arată impecabil, contrar ţării unde, pe iarba protejata prin autoritarele semne “Nu calcaţi” vezi rahat, gunoaie şi locuri deşertice.
Tot acolo, la ei, muzeele sunt în mare parte gratuite, eşti liber sa vizitezi ce vrei, unde vrei, fără paznici, fără taxe foto, singura ta obligaţie fiind să zâmbeşti şi să ii mulţumeşti celui care iţi întinde pliantele de prezentare (gratuite). Pentru că, din motive care depăşesc din nou capacitatea mea de înţelegere, în alte părţi meschinăria a dispărut.
Lucruri simple, care spun multe.
ş.a.m.d.
***
Mulţi mi-ar putea spune: da, dar ei nu ai griji, nu simt stresul, îşi permit să fie aşa. Eu i-aş răspunde: dar lipsa grijilor poate fi o consecinţă a modului lor de a fi. Cauza devine efect şi efectul cauză. Şi noi, locuitorii minunatelor meleaguri mioritice, cum păcălim relaţia asta de cauzalitate? O păcălim? Sau rămânem întotdeauna în urmă, întotdeauna în rahat, în manele, în ţigani, în români-ţiganizaţi, în incultură, în prostie, în lipsa responsabilităţii, în indolenţă şi în multe alte lucruri cu care ne putem mândri?
Din motive pe care încă nu le pot repera ţin la ţara asta, dar totuşi sunt capabil să îi văd defectele. Niciodată nu am înţeles copiii care îşi iubesc mama plină de defecte – pe care ei le văd, dar acum, într-un mod ciudat, empatizez eu ei. Mi-aş dori să îi pot găsi mai des şi mai repede calităţile.
***
Cel mai frapant lucru acolo este modul de comportare al oamenilor, modul societăţii de a gândi, modelele de comportament şi lipsa unor stereotipuri care aici devin înfricoşătoare.
***
Mă uit în jurul meu şi tot ceea ce văd este un film continuu. România este un film continuu, la toate nivelurile, pe toate planurile. Dacă aş crede într-o divinitate m-aş gândi că a avut un simţ al umorului genial, inegalabil, divin de fapt, când a creat România. Naţiunea.
Şi tot filmul asta continuu te afundă în sentimentul inutilităţii, al sictirului, te detaşează de societate şi toate sforile care te leagă de ea se rup una cate una. Sunt curios: credeţi că e nevoie de o schimbare radicală, o revoluţie într-un fel? Câţi ne-am săturat? Atunci de ce… ?
Circ şi paine….
***
Deocamdată sunt de părere că nu vom scăpa niciodată de dihotomia asta, ei şi noi. Pentru că ei sunt acolo, în altă lume şi pe altă planetă, iar noi suntem şi vom fi întotdeauna noi, lumea din spatele lor. Optimistul din mine îmi şopteşte că ei au nevoie de noi, cum fiecare dintre noi tânjim din când în când după proximitatea unor persoane inferioare, la care sa ne putem raporta.
***
Am acordat prea multe şanse României, nu cred că mai am resurse pentru asta. Tot ce mă ţine în picioare aici este circul şi prostia, pentru că fiecare dintre noi are comedia lui.
Şi ca să închei, vă recomand un articol minunat, care ar fi concurat perfect cu micuţa carte coordonată de noi: specificul national
Si cand n-am nimic de scris, au facut-o altii pentru mine. Si chiar despre mine, dar relativ…
“Ai atata libertate cata poti plati cu bani gheata” (John Steinbeck, Fructele maniei)
“In Europa te obisnuiesti sa nu faci nimic. Stai in cur si te jelesti toata zia. Te molipsesti. Decazi. (…) Pe dracu, am trecut si eu prin astea [...] cu ani si ani in urma. Am avut si eu tineretea mea plina de melancolie. Ma doare-n cot de ce e in urma mea sau in fata mea. Sunt sanatos. Incurabil de sanatos. Fara suparari, fara regrete” (Henry Miller, Tropicul Cancerului)
“Pe meridianul timpului nu exista nedreptati: exista doar poezia miscarii care creeaza iluzia adevarului si dramei. (…) Partea monstruoasa nu e ca oamenii au creat trandafiri din balegar, ci ca, dintr-un motiv sau altul, ei au vrut trandafirii. Pentru un motiv sau altul omul cauta miracolul si pentru a-l atinge trece prin sange” (ibidem)
“Oamenii de pe vale povesteau multe istorii despre Junius. Uneori il urau, cu dusmania aceea pe care oamenii ocupati o au fata de cei lenesi, iar alteori ii invidiau lenevia, dar cel mai adesea il compatimeau pentru ca nu era in stare sa faca decat boacane. Nimeni de pe toata valea nu intelesese vreodata ca el era un om fericit” (John Steinbeck, Pasiunile Raiului)
[Verse] All I want is your understanding As in the small act of affection “Why is this my life?” Is almost everybody’s question
[Hook] And I’ve tried Everything but suicide But it’s crossed my mind
[Verse] I prefer peace Wouldn’t have to have one word of possession But essentially I’m an animal So just what do I do with all the aggression?
[Hook] Well I’ve tried Everything but suicide But it’s crossed my mind
[Verse] Life is a one-way street, and if you could paint it I’d draw myself going in the right direction So I go all the way – like I really really know - But the truth is I’m only guessin’
[Hook] And I’ve tried Everything but suicide Oooh but it’s crossed my mind Just a thought
[Verse] It’s even dark in the daytime It’s not just good – it’s +Great Depression+ When I was lost I even found myself Looking in the gun’s direction
[Hook] And so I’ve tried Everything but suicide But yes – it’s crossed my mind But I’m fine
Nu am mai scris in ultima vreme pentru ca sunt foarte obosit, pentru ca am niste ganduri care ma sperie si pe mine, si pentru ca daca trec peste primele impedimente nu reusesc sa imi gasesc cuvintele.
Ma apropii de 30. Va tin la curent.
Eul meu e in letargie, supra-eul a fugit pe undeva, sinele doarme.
Avem atat de multe de exprimat dar totusi spunem atat de putine, incat de multe ori am impresia ca lumea (inclusiv eu si lumea mea) este muta de la prima particula pana la infinutul pe care inca nu-l intelegem.
Ma uit la cursor, privesc monitorul, simt tastatura si totusi simt ca sunt incapabil sa transfer in lumea rece a bitilor o molecula din esenta ideilor mele.
Trec printr-o perioada pe care o consider ca fiind undeva la limita imposibilului, a absurdului, am impresia ca Fortuna imi joaca o gluma proasta si ca poate nu exista coincidente, ceea ce pentru o persoana ca mine poate insemna o ruptura in universul interior, in castelul ascuns in inima constiintei, in fortareata construita pe pilonii ratiunii.
Tutea mi-a dat doua variante: dupa 30 de ani ori ma schimb ori sunt idiot. Altii mi-au spus ca am sa-L gasesc, dar nu acum, trebuie sa-L caut spune Augustin, dar daca L-am avut si a murit? Pot eu sa regasesc ceva mort?
In principiu solutia ramane fara iesire. Partea proasta e ca, in esenta, problema se reduce la gandire si la faptul ca gandesc prea mult. Partea si mai proasta e ca, daca as dori sa imi autoimpun sa gandesc mai putin ar trebui sa gandesc destul de mult in sensul asta. Cat de bine e oare sa visezi, sa fii inzestrat cu capacitatea de visa, de a tese, de a intelege, de a rezona cu lumea iar in secunda urmatoare sa fii undeva acolo sus, privind totul ca pe un acvariu din care ai sarit pentru cateva momente, momente care iti ofera minunata (?) posibilitate sa privesti totul in ansamblu, ud fiind si stiind ca te vei reintoarce acolo?
Sa coboram un pic, obiectivi fiind si fara a romanta (!) lucrurile. Te uiti in stanga, te uiti in dreapta, te uiti in sus si te uiti in jos. Ce vezi? Daca as scrie aici tot ce vad eu as fi bun de numarul noua, cum ar fi multi altii (in numele normalitatii).
Vezi o floare? Frumos, uman…
Vezi zambetul unui copil? Atat de frumos, pacat ca va creste tot in acvariu
Vezi un catel salvat din ghiarele mortii de catre un cetatean responsabil? Mergi aici. Acum ce mai vezi? Apropo, esti penibil.
Vezi libertate si democratie? Discutia devine cliseica, te las sa vezi ce vrei
Vezi progres? Ti-a spus cineva ca totul e relativ?
Vezi cinism? Da, aici sunt
In principiu sunt doua variante: sa vezi acvariul sau sa vezi nisipul colorat de pe fund, deasupra caruia doi Beta se sfasie intre ei dupa ce si-au mancat copiii.
Tutea a avut dreptate, statistic vorbind la 30 de ani probabil vei ajunge sa fii prea preocupat de propria fiinta ca sa iti mai poti permite rafinamente umanist-intelectuale. Pentru ca, in esenta, daca eu am gaze si apa calda sunt fericit, nu-i asa? Chiar daca apa in care stai pute, chiar daca esti inconjurat de oase si rahat de peste, tu, in castelul tau, cu garduri inalte, mai inalte, atat de inalte, te simti in siguranta. Si daca te separi atat de mult incat ajungi sa masori infinitul cu gardul tau, apa aia imputita tot intra pe undeva.
Drama: (1) nu ma pot resemna si nu pot fi altfel, (2) sunt constient de faptul ca nu pot face nimic, (3) totusi vreau sa fac ceva
Si pentru ca leapsa vine de la el pot spune ca toate filmele mi-au schimbat viata intr-o oarecare masura, chiar daca traiesc mai mult din carti (daca nu ati uitat sunt cu mult peste muritorii de rand) dar nu mi-am dorit niciodata sa fiu un erou de film pentru ca sunt un meta-erou.
***
Primul film care pot spune ca a schimbat si zdruncinat multe in sufletelul meu este “The Year of Living Dangerously“. Nu voi explica aici cum si de ce, cei care l-au vazut probabil stiu despre ce e vorba iar cei care nu l-au vazut sa puna mana sa-l vada.
Filmul care mi-a schimbat definitiv modul de a gandi si conceptiile politice a fost “Salo”, servit imediat dupa ce am citit cateva din lucrarile lui Pasolini. De asemenea Salo a fost filmul care mi-a schimbat total modul de a privi cinematografia si a asigurat indepartarea mea definitiva de lumea Hollywood-ului.
Am avut o perioada din viata, imediat dupa ce am vazut “IIreversible” (Gaspar Noe), in care am incercat sa trec peste evenimentele nefericite cautand in memorie ultima amintire fericita legata de un element al evenimentului. Am renuntat la tehnica pentru ca pur si simplu nu a functionat.
Era sa inchei fara sa spun ceva despre” Dekalog” sau despre Kieslowski in general.
A mai fost si “Terminus Paradis” si multe altele.
Leapsa merge catre Natalia, Leine si cine mai vrea. Ceilalti care sunt prin blogroll probabil au primit-o deja.
Vreau sau nu sa scriu ceea ce am trait, pentru ca nu stiu daca pot sa descriu sentimentele, sa te fac sa empatizezi oarecum cu mine, cu lumea, cu ea sau nu. Asta e intrebarea care a pus in cumpana nasterea acestui post.
Fiecare intamplare are un punct X, punctul de maxima intensitate, punctul care reda esenta intamplarii, trairilor, actiunii, punctul care decide daca intamplarea merita povestita sau nu. Ceea ce am trait eu este un punct X in sine, de la inceputul pana la sfarsitul care nu exista pentru aceasta intamplare si care nu va exista vreodata. Este punctul X din constiinta mea.
Statia tramvaiului, Calea Mosilor, parcul Izovorul Rece, imediat dupa amiaza, locul unde stateam, contempland minunatul Bucuresti si misteriosii viitori colegi de calatorie pe fabulosul traseu spre capatul de la biserica Sf. Gheorghe, km. 0 al lumii mele. In timp ce asteptam tramvaiul fumam o tigara si vorbeam la nelipsitul telefon. Imediat dupa ce am terminat convorbirea se aproprie ea, o femeie de varsta a treia, imbracata decent, cu geanta si pantofii ei din vinilin, cu ochii ei albastrii si patrunzatori, in care puteai sa citesti drama vietii si frumusetea unei femei. Scunda si plinuta, fara sa iasa cu nimic in evidenta fata de celelalte persoane din aceeasi categorie cu ea.
Avea o voce plina de inflexiuni, o voce care rezona tristete, amaraciune, toate nenorocirile omenirii intr-un cuvant rostit, intr-o vibratie a corzilor, intr-o rasuflare sau intr-un sunet. Cu fiecare cuvant spus parea ca sufera pentru noi toti, cei care am fost, care suntem si care vom fi. Poate ca asta a distrus ceva in mine, poate ca intrebarea: “aveti o cartela de telefon” sau poate ca raspunsul meu sec “Imi pare rau, nu”, tipic pentru mine, nu-i asa ? Si a urmat momentul in care caramizile s-au daramat, momentul care a daramat zidul si care mi-a redus aminte ca traiesc intr-o lume pe care nu o vreau si despre care cred cu sinceritate ca este fundamental gresita , momentul in care ea a soptit doar pentru geanta ei de vinilin sau ochii ei albastrii ca nu are o suta de mii pentru o cartela. Nu stiu daca ma intelegi, probabil ca nu si totusi scriu in speranta ca vei reusi sa empatizezi cu ea pentru ca sunt sigur ca eu nu merit acea urma de empatie pe care o pastrezi.
Pe cine a vrut sa sune? Fiul pierdut si neuitat sau sotul trecut in lumea celor buni? Rudele pe care le-a uitat sau invers? Vroia sa sune pe cineva, sa vorbeasca cu cineva, sa auda vocea cuiva cunoscut, vocea care sa o faca sa isi reaminteasca ca nu a trait singura pe lume, poate chiar pe cineva care nu avea chef de ea in momentul ala sau pentru care ea era o urma de creion stearsa de pe hartia timpului. Vroia sa-l sune pe El si sa-l intrebe pur si simplu de ce ?
Tramvaiul a venit si amandoi am urcat in el pe doua usi diferite dar nu pot sa iti spun de ce nu i-am dat o suta de mii chiar daca vroiam din tot sufletul sa fac asta. Am dreptul sa acuz momentul, emotia, lumea din jurul meu, gandul ca gestul meu ar putea sa o supere si ca as mai adauga un rid trist sub ochii ei sau pur si simplu timiditatea. Relevant? Pentru tine nu, sunt multi ca ea, pentru mine da fara sa iti pot spune exact de ce.
Am coborat, am sunat, am aprins o tigara si am mers mai departe.
Suntem liberi, liberi sa gandim cum vrem (cat timp nu incalcam corectitudinea politica), liberi sa simtim ce vrem (cat timp nu simtim lucruri care ne-ar putea orienta comportamentul intr-un sens anti-social), liberi sa avem opinii (intotdeauna intemeiate si argumentate rational), suntem liberi sa fim liberi.
Dar libertatea ta nu trebuie sa incalce libertatea celui de langa tine, pentru ca trebuie sa mentinem in societatea actuala o asa-zisa sanatate si stare anti-entropica, elemete care sunt premisele atat de doritei eficiente. Pana acum nimic nou.
***
Acum incearca sa te gandesti ca esti un animal a carui viata este eminamente instinctuala. Timpul trece, istoria atat de eficienta perfectioneaza viata si dintr-o data esti membrul unei societati primitive. Acum instinctele tale sunt deja reprimate, faci totul pentru societate si societatea face totul pentru tine, tu nu existi, esti un simplu individ, toti indivizii sunt la fel, gandesc la fel, simt la fel, au aceleasi opinii, credinte, sunt niste nefericiti care nu cunosc minunanta libertate.
Universul se extinde, continua miscare a materiei schimba elementele subatomice, acestea schimba atomii, atomii schimba moleculele, moleculele schimba tesuturi, tesuturile schimba organisme, organismele schimba societati, societatile schimba vieti, totul intr-o secunda.
Tot ele darama imperii, creeaza viata, moartea, nenorocirea, bucuria, tristetea, religia, rasismul, libertatea, democratia, fascismul, comunismul, industrializarea, capitalismul, s.a.m.d.
Individul devine cetatean in timp ce natiunea creeaza statul. Masinile distrug vieti, oamenii inventeaza masinile, educa alti oameni, stapani ai masinilor, apar proprietarii masinilor.
Totul pe fondul miscarii materiei si al revolutiilor, inovatiilor, durerii si bucuriei.
Viteza creste, incepi sa auzi zgomotul miscarii, alergi mereu pentru a iti implini visul care te va lasa sa te ocupi de implinirea urmatorului vis, atingi apogeul vietii tale in timp ce alergi dupa el.
Acum esti liber. Esti tu, incetezi sa fii individ, esti om-liber cu o puternica vointa si cu o puternica incredere in sine, faci totul pentru tine, in egoismul tau infinit dar atat de normal si natural.
Si dintr-o data te uiti in jurul tau, esti atat de liber, esti detasat de tot, nu esti constrans de nimic, nicio autoritate nu poate sta in calea fericirii tale, nimeni nu are dreptul sa iti spuna ce sa faci, cum sa faci, ce sa simti, cum sa simti si cum sa gandesti. Esti singur si parasit, in numele libertatii. Ratiunea te chinuie: cine esti, ce vrei sa faci, ce poti sa faci? Ce cale vei alege? Societatea te-a lasat sa iti alegi singur rolul, liberul arbitru fiind esenta dezvoltarii si asa incepi sa cauti variante in timp ce incerci sa te auto-cunosti, pentru ca fiind atat de liber nimeni nu iti spune nimic despre tine si nimeni nu te obliga sa faci vreo alegere pe care atat de liberul tau arbitru ar blama-o. Dintr-o data ai gasit un model si nu ai retineri in a-l adopta, pentru ca, nu-i asa, putina imitatie nu strica oricum tu vei fi singurul care-l vei imita si ego-ul tau va schimba modelul pentru ca este imposibil ca tu sa te schimbi dupa el.
Si totusi nu esti singurul, in numele libertatii toti au preluat modelul, toti au devenit ca el, toti sunt indivizi, toti gandesc la fel, simt la fel, au aceleasi opinii, aceleasi convingeri, aceleasi instincte si aceiasi libertate.
Imanenta miscarii materiei schimba particulele, ele schimba universul, vietile, oamenii, societatile, istoria si timpul spala tot.
***
Urmeaza-ti instinctul, fii tu insuti
(pentru ca si ceilalti fac la fel)
Sunt trist pentru ca destinul nostru se poate descrie intr-un singur cuvant: inanitie.
Importam prea multa mancare si exportam prea putina. Rosiile si cartofii pur si simplu nu mai au acelasi gust, chiar daca sunt mult mai scumpi. Off… daca traia Ceasca, ce viata, ne lafaiam in cartofi, pepsi mai aromat, Kentane si cafea de la mama ei. Acum pur si simplu nu se mai fac cum se faceau atunci, adevarul asta e.
Simt cu viata mea si-a pierdut sensul, castelul de nisip se darama, piesele cad, aug zgomotul, pamantul se clatina, totul este in zadar. Taximetristii se revolta, ei sunt asupritii neo-burgheziei si a neo-capitalistilor, ei sunt viitorii neo-lumpenproletari dar victoria finala va fi a lor.
Porci capitalisti.
Promit sa revin cu niste posturi mai normale, dedicate porcilor intelectuali.
Gata, blog adevarat. Cu text, fara fotografii (care sunt aici). Pur si simplu nu se mai putea, trebuia sa fac si eu asta, cu mentiunea ca respectand legile cauzalitatii, inventate de mine, exista o relatie cauza-efect in toata situatia asta, cauza fiind minunatul fapt social numit “moda”. Normal ca “mi-am tras blog” pentru ca asa e la moda, si pentru ca vreau sa fac pe desteptul chiar daca nu am de ce.
Aici va voi tine lipiti de ecranul monitorului prin cunostintele mele de filozofie, arta, matematica, psihologie, sociologie, fizica, statistica, istorie, literatura, mecanica cuantica, s.a.m.d. Si toate astea pentru ca sunt o persoana multilateral-dezvoltata, care intotdeauna are ceva de spus. Pentru ca traiesc intr-o tara in care este normal sa stiu tot si sa fac de toate.
Iubesc aerul de superioritate cu care mi se spune ca nu stiu nimic despre perioada X pentru ca nu am trait in ea. Cred ca traiesc intr-o lume foarte interesanta daca fiecare persoana cunoaste doar succesiunea de evenimente in care a trait, trecand peste aspectul subiectivitatii. De asemenea, iubesc aerul de superioritate afirmat de indivizi mai mari decat mine (a nu se citi mai maturi), care afirma ca au “scoala vietii” si din acest motiv trebuie sa ma uit in gura lor si sa fiu atent la toate ineptiile pe care le debiteaza. Iubesc senzatia pe care mi-o lasa o discutie in care interlocutorul meu presupune ca nu stiu nimic despre un anumit subiect si debiteaza in voie pe marginea lui. Daca tot suntem aici, ador sa ascult minciunile cuiva, senzatia si sentimentele pe care le simt sunt pur si simplu orgasmice. Pentru toate celelalte exista Mastercard.
***
Cine nu a inteles nimic pana acum sau cine a inteles mai mult decat trebuie este invitat sa plece.
***
Partea proasta e ca am ajuns intr-un moment din viata in care pur si simplu nu ma mai mira nimic, de la progresul tehnologic pana la fabulosul spirit al intamplarilor cotidiene din eterna Romanica. Zambeste, maine poate fi mai rau, mai bine sau deloc si cum o alta lege descoperita de mine spune ca totul este relativ, nu stiu nici cum a fost ieri.
Cateodata nu reusesc sa inteleg de ce totul este asa cum este, suntem oare resemnati ? Stam si ne uitam ca tampitii cum nespalati veniti din Orient cu bani suficienti pentru un butic ajung sa conduca afaceri si sa mature pe jos cu o secretara care cateodata are mai multa educatie si scoala decat a avut el si cei 40 de hoti. Te intreb de ce, desi are n afaceri in Romanica, nu stie sa vorbeasca dulcele nostru grai? Stam si ne este frica sa ne uitam spre un tig.rrom pentru ca poate interpreta acest gest ca pe o ofensa, si fiind ofensat dar in acelasi timp discriminat si neinteles poate riposta printr-o actiune cvasi-agresiva?
Orientalul lasa 10 Abduli pentru a-si asigura perpetuarea speciei, autohtonu lasa 15 Mercedes pentru ca astea sunt traditiile, Dorel moare de foame, si noi ne dam aere de intelectuali si viitori salvatori ai planetei la un pahar de suc intre doua mailuri si trei telefoane. Dar acum facem asta pe blog, Web 2.0 salveaza romanica.
Imi cer scuze, nu am fost corect politic de aceea te rog sa stergi din memoria ta ceea ce am scris mai sus.
Libertate, democratie, xenocentrism, corectitudine politica, cosmopolitism, stat de drept, natiune, valori, gata placa.
Cineva mi-a spus ca singura cale spre fericire este indolenta si nepasarea. Dar nu sunt fericit.
