3

2; 3

what I need
what I want

forever

Cu trei litere magice. Ştii tu care

2

Stăteau acolo, parcă presărate de o mână necunoscută, fericite în imuabilitatea lor atât de perfectă încât timpul şi spaţiul au devenit nişte repere abstracte, care păreau a nu fi existat niciodată.

Stăteau şi se priveau una pe cealaltă. Îşi simţeau prezenţa, îşi cunoşteau gândurile, îşi simţeau emoţiile şi puteau vorbi fără să folosească cuvinte. Trăiau într-o lume pe care nici ele nu o înţelegeau câteodată, dar pe care o iubeau pentru că stătea în natura lor să facă astfel.

***

Undeva jos, doi copii priveau cerul. Stăteau pe o bancă într-un parc uitat de lume, care la rândul lui uitase lumea pe care o înfrumuseţa cu prezenta sa, şi o dată la câteva secunde zburau prin faţa lor mici insecte la vederea cărora cei doi chicoteau.

- Uite un licurici, spuse unul dintre ei. Celălalt copil întinse mâna după micul punct de lumină, dar acesta zbură într-o secundă.
- Uite un fluture, spuse tot el. La fel, celălalt copil întinse mâna dar fluturele fugi parcă ademenit de licurici, într-o lume unde numai cele două vietăţi puteau intra.

O gărgăriţă zbură prin faţa lor, se aşeză pe bancă lângă ei, şi rămase nemişcată, parcă simţind tăcerea copiilor.

- Priveşte cerul. Uite, deasupra noastră sunt două stele, vezi?
- Da, răspunse ea
- Şi vezi că, în jurul lor, cerul e colorat?
- Da, sunt două culori, câte una lângă fiecare stea.
- Tu vezi ce culori sunt?
- Galben şi mov!
- Da, spuse el în timp ce desfăcu o ciocolată şi o aşeză între ei. Îţi plac?
- Sunt culorile mele preferate, ştii asta!
- Ştiu, dar te întrebam aşa… cum întrebi câteodată dacă cerul e albastru. Şi mie îmi plac la fel de mult, şi mai cred că stelele fac lumina doar pentru noi acum

Stăteau nemişcaţi şi priveau cele două stele, înconjurate de cer mov-galben. Ea desfăcu o pungă de bomboane şi o aşeză între ei, lângă ciocolată. Vântul făcea ca norii să se plimbe pe cer, să îşi schimbe forma, iar ei vedeau în forme câte un lucru nou în fiecare secundă, dar până să i-l spună celuilalt vedeau altceva. Şi, până la urmă, nici nu avea sens, ştiau că văd aceleaşi lucruri în aceiaşi nori.

Un mic nor apăru sub cele două stele, destul de transparent încât să nu le acopere ci doar să le amplifice lumina cu reflexii galben-mov şi mai puternice. O secundă şi vântul se opri. Norul rămase acolo, în atmosfera liniştită şi caldă făcută de cele două stele, dar începu să-şi schimbe forma de la o clipă la următoarea, nu termina o imagine şi forma alta, mai frumoasă şi mai puternică decât cea precedentă, cineva regiza un film făcut din imagini în două culori, mov şi galben, culori care se contopeau şi parcă se mângâiau, una pe cealaltă, una lângă cealaltă, una în alta.

- Vezi, parcă se joacă cu norişorul de sub ele
- Eu nu cred că se joacă, construiesc ceva frumos
- Ştiu, construiesc …
- Da, cel mai frumos lucru.

***

Acolo, sus, cele două stele zâmbeau. Ştiau că ceea ce au creat ele nu va dispărea niciodată, ştiau că galben-mov-ul făcut de ele este privit de doi copii, de pe o bancă, şi mulţumeau vântului pe care l-au rugat să aducă sub ele micul norişor, prin el au reuşit să înfăţişeze ceva ce construiseră de mult timp.

***

Pe bancă, lângă prima gărgăriţă se aşeză încă una.

- Vezi, până şi gărgăriţele se iubesc!
- Normal, învaţă de la noi

Twitter

Vă intoxic cu mine: twitter vladimirc.

Privesc

Cerul, şi ştiu că nu se zgârie.

Oamenii din jur, şi ştiu că nu-l vor zgâria,

Pe mine în reflexii, şi ştiu că nu vreau să-l zgârii,

O reflexie frumoasă, care nu va zgâria nimic,

Lumina, întunericul, un cadru mental, fără imagini, fără subiect şi fără context.

Doar un cadru, făcut cu sentimente, pe sentimente, din sentimente,

Timpul, secundele şi clipele,

Momentele,

Cum toate mă privesc,

Cum toate ne privesc,

Cum nu le zgâriem,

Pentru că nu putem, pentru că nu ştim cum, pentru că nu se poate zgâria.

Nici măcar cu fabrica de bucurie.

(va urma)

Mon Amour

Închipuie-ţi un cub. Închipuie-ţi zece cuburi, o mie de cuburi, un număr infinit de cuburi. Acum, încearcă să îţi închipui că toate aceste cuburi, practic identice, se combină şi se alipesc într-o configuraţie perfectă, şi compun o lume nouă şi perfectă, prin simplul fapt că în noul cub nu poţi vedea nici muchiile şi nici feţele micilor cuburi aproape identice.

Acum imaginează-ţi un cub roşu. Unul galben, zece negre, opt albe şi treizeci albastre. Sau ce culori vrei tu. Încearcă să lipeşti cuburile, cum va arăta noua lume?

Acum imaginează-ţi alte cuburi diferite, dar care au muchiile multicolore. Le îmbini în altă lume, mult mai dezgustătoare decât prima.

Din nou, îţi imaginezi cuburi diferite, cu muchii multicolore, muchii strâmbe, şi feţe curbate. Oricât încercam să le lipim, şi să construim un cub din ele, întotdeauna rezultatul final va fi artificial şi respingător.

De fiecare data când păşeşti dintr-un cub în altul, se schimbă lumea în care trăieşti, se schimbă contextul, se schimbă subiectul şi predicatul, te schimbi chiar tu. Pentru că, unii dintre noi, nu aparţin decât unui cub. Şi dacă pereţii cubului tău sunt verzi, iar muchiile galbene, când intri într-un cub negru cu muchii roz, vei vedea totul prin ochelarii verzi cu rame galbene.

Acum fă o plimbare pe Lipscani, treci pe la Unirii şi urcă spre Mântuleasa. Ce culoare au cuburile ?

Eu le percep incolore, până la urmă, sunt doar nişte cuburi. Şi tare mult aş vrea să fie transparente, dacă nu pot fi asemenea.

Un zâmbet

Pentru o duminică ploioasă, un zâmbet cu influente retro.

Click me

P.S. Cine mă învaţă şi pe mine cum să adaug diverse pe blog (cum ar fi player-ul de pe trilulilu.ro)?

Rezumat

 

Parcul Unirii. O bancă, în câmp deschis. Plouă. În faţa mea e o cruce, în spate zgomot. Miroase a praf ud şi iarba tot la fel. Mă priveşte o bătrână cu pungi de super-market, iar eu mă gândesc la gânduri. Cobor privirea spre carte şi trag din ţigară. Plouă cu soare.

***

Doi paşi de magazinul Unirea, trei de km 0, patru de parlamentul unei ţări. Înconjurat de plase din rafie, un bătrân stă pe trotuar. Fumează şi ne priveşte de sus, plin de resemnare şi dezgust. Nu cred că este trist, sunt sigur ca se află mult mai sus. Poate ne vom întâlni.

Nu pare să cerşească, pur şi simplu ne priveşte. Lângă el o diplomă, cu fotografia unui tânăr semeţ undeva sus, cu un nume mâzgălit şi însemnele Universităţii Bucureşti. Diploma lui. Privesc imaginea şi merg spre tramvai.

***

Tramvaiul 21, capătul de la Unirii. Urc, mă aşez pe scaun. În căşti Satie. La un pas de mine doi oameni se ceartă, se înjură, se scuipă, probabil o vendetă mai veche. Unu coboară, celălalt rămâne înjurând, fără să urce. Privesc pentru o clipă iar apoi las ochii în carte, îmi explică Camus. Mă simt penibil.

***

Minte au proştii

Mădălina, 2007

***

Auzite: “eu şi pleiada mea de obosiţi” (cu referire la marii sociologi/filozofi şi alţii). Obosit sunt şi eu, probabil vreau să mă integrez.

***

Auzite: “am trăit şi eu ceea ce ai scris tu, nu mi se pare mare lucru”. Incorect, pentru că fiecare trăim şi simţim diferit, chiar dacă avem impresia că o facem la unison. Fiecare are durerea şi fericirea sa, fără grade de comparaţie.

***

“Viaţa noastră nu-i decât un şir de ceremonii şi ne petrecem timpul copleşindu-ne unii pe alţii cu omagii” (un obosit)

***

“Orice suferinţă care nu slujeşte nimănui este absurdă” (alt obosit)

***

Recomandare. De fapt tot blogul. Şi pe ceilalţi din micuţa listă pe care o găsiţi în dreapta, merită fiecare secundă.

ş.a.m.d.

 

Dedicaţie

Probabil unul dintre cele mai violente posturi pe care le voi scrie vreodată.

Nu fac sociologie. Nu fac filosofie. Nu fac politică. Nu fac branding. Rebranding. Nu fac istorie. Deşi cei care mă cunosc ştiu că pot să o fac, dar poate nu sunt într-o perioadă din viaţa mea în care raţiunea să primeze tot timpul. Totul este din suflet, din adâncul lui.

Îmi pare rău pentru cititorii mei, pe care îi voi dezamăgi, şi lor le cer scuze.

Dragilor cretini,

Părerea mea despre proiectul vostru este că ar trebui să-l bâgaţi în locul unde soarele nu ajunge niciodată, şi unde probabil vă spălaţi cât se poate de rar. Locul pe unde emanaţi inteligenţa.

De asemenea părerea mea despre cei care susţin acest proiect este că ar trebui împuşcaţi. Sau trimişi într-un lagăr, ww2-style, prietenii ştiu de ce. În cazul în care ar fi posibilă o spălare de creier, una uşoară, Orwell-style asa, mi-ar face o deosebită plăcere să v+o administrez.

Vă doresc tot ce ne doriţi voi nouă mai rău, vă doresc tot rahatul pe care mafia voastră l-a adus in lume, şi totuşi au fost acceptaţi ani de zile, înzecit, vă doresc tot ce e mai rău, vouă, iubitori ai oamenilor care sustineţi acest proiect.

Mi-e silă de voi. Mi-e scârbă, vă urăsc din tot sufletul şi cred ca sunteţi argumentul pentru ideea că dreptul la viaţă poate fi ceva relativ. Pe voi, cei care aţi gândit ceva atât de frumos şi care aprindeţi o lumânare în biserică. Vreau o lamâie.

Ştiu cum e această ţara, ştiu câte defecte avem şi de multe ori mi-e silă de ai mei. Dar sunt ai mei în primul rând, sunt oameni, în al doilea. Cu probleme, cu bucurii, cu iubire, cu tristeţe, cu suflete… ş.a.m.d.

Am încheiat, minimalist, fără argumente, keep it simple.

P.S. Cer scuze pentru greşeli (dacă sunt), sunt obosit.

Nihilo-refuzul (meu)

Refuz să accept explicaţia, momentul, finalul.
Nu am o explicaţie, nu am o soluţie, nu pot să trec peste moment.

Fac tot posibilul să fiu omul-Dumnezeu-obiectiv-raţional. Încă sunt în căutarea posibilului.

Voi scrie despre asta altă dată, despre minunea vieţii si a morţii, despre inimă si raţiune, despre suflet şi spirit, despre tot. Imediat cum aflu…

Daniel Octavian

New way

Happy & zen way

Nu
îmi pasă
mă gândesc
ştiu
nu vreau să ştiu
mă uit
privesc în oglindă
mă uit cum privesc în oglindă
mai fumez
mai mint (deci fumez)
ş.a.m.d.

Plecat spre candy mountain.

Framantari recente si lumesti

• Nu mai pot sa mananc Fornetti
• Sunt obosit luni dimineata
• Sunt obosit toata saptamana
• Am uitat cand am tras ultimul somn bun
• Multe proiecte in plan si putin timp
• Cu un salariu decent si fara responsabilitati raman constant fara bani
• Imi iubesc colegul de birou
• Scriu tampeniii pe blog
• s.a.m.d.

Tragic