ianuarie 2009
Nu ninge. Doar vântul scutură bruma din copaci, el e întotdeauna acolo, cu noi sau împotriva noastră. El nu ştie, sau sunt eu incapabil să-l înţeleg. Ştiu doar că lucrează tacit împotriva mea, cu frigul care în oase îmi pătrunde. Dulcele frig.
Stăteam în staţia aia, ai cărei centimetrii îi cunosc mai bine decât literele alfabetului, dar în acea clipă am realizat cât de puţin o pătrund. E rece, e goală, nu ştie şi nu vrea să ştie nimic. Am crezut că vântul şi bruma au îngheţat-o şi transformat-o.
Mă uitam la blocurile din faţa staţiei, împrejmuite de nişte plopi fără coroana, nişte trunchiuri înalte, rezultate ale raţionalizării naturii. Odată aveau o poveste, eu aşa îmi amintesc. Acum aşteaptă plopii să le-o scrie, pentru ca ele nu au una sau am devenit incapabil să le-o înţeleg. Cum nu înţeleg nici povestea lor, a plopilor din faţă, din faţa staţiei, din faţa mea.
Incapabilitatea de a scrie poveşti. Jucăm şahul umanităţii, cu fiecare piesă închipuindu-şi a fi un rege sau o regină, ori pioni conduşi de ceva ce nu putem pătrunde, obligaţi să urce, să atace, să se sacrifice sau chiar nişte nebuni resemnaţi pe diagonalele lor, spre culmi sau spre infern.
Scriem istorie în loc de poveşti. Mii de romane, nuvele sau poezii, incerte, greu de citit şi scrise repede, fără esenţa momentului, pe care cititorul l-ar putea da, zac uitate în biblioteca universală.
Îţi spun eu, sau îmi spun mie, încep să înţeleg din ce în ce mai puţin. Lucrurile pe care nu le înţelegi, te sperie. Cele pe care le înţelegi perfect, de asemenea. Rămâne o cale de mijloc, un loc prin care fugar trecem fiecare dintre noi, pentru că nu putem să nu cunoaştem nimic şi nici să ştim tot, pentru că speriaţi a fi nu vrem.
*
2008, 2009, ş.a.m.d.. Schimbăm o cifră în contabilitatea de noi închipuită. Mutăm pe tabla de şah, uitând că ea nu este infinită şi nici oriunde a muta nu putem. Şi ne gândim să o refacem, calculat şi eficient, cu pătrate doar albe sau doar negre, sau amestecate dar dispuse cum vrem noi.
Cum ţi se pare o tablă incoloră? Sau nişte piese care pot muta oriunde, fără a fi regi sau regine?
Fugim în numele progresului, stăm în numele contemplaţiei. Stăm puţin, nu avem timp. Un progres ce omoară contemplaţia, o contemplaţie ce-şi găseşte suficienţa în câteva diagonale.
*
Muzica anilor, muzica lunilor, muzica zilelor, orelor, minutelor, secundelor, sutimilor, ş.a.m.d.
Răsuna. Tare. Violent. Un dans nebun, agresiv, tăios, claustrofob. O luptă împotriva maturizării din dorinţa de a rămâne într-o copilărie stupidă. Denaturarea adevărului, schimbarea istoriei, asfixierea intimului cu pereţi şi sarma ghimpată.
Tuneluri. Ziduri. Eficiente mecanisme de auto-apărare. Gânduri disonante, rupte.
Grotesc. Kitsch. Sânge.
Fără sens. Cel mai absurd moment: momentul în care înţelegi non-sensul.
Dacă trăim în resemnare cu frica resemnării? O resemnare tacită.
Minţim. Ne minţim. Dar în final, ne agăţăm de ceva ce credem că nu poate a ne minţi.
