Sfârşitul lacrimilor şi al zâmbetului

Versuri aici.

Mă întreb constant de ce ţinem neapărat să omorâm cu ură şi cu violenţă toate lucrurile specifice condiţiei noastre de oameni. Tot ce înseamnă lacrimi, tot ce înseamnă zâmbet, tot ce înseamnă tremur, vrem să distrugem fiecare coardă a sufletului nostru, să nimicim tot ce ne poate înfiora sau bucura. Să fim nişte bucăţi de carne hedoniste şi de oţel, privindu-şi descompunerea.

Din gol construim, din vidul sufletului creăm şi construim în cubuleţe lucruri fade, seci şi reci. De fapt noi nu promovăm non-valori, ele sunt deja acolo sus, unde nu-şi au locul, nişte fiinţe goale de conţinut pe care le privim afirmând că le înţelegem din frica de a nu fi respinşi social sau pentru că nu vrem să fim etichetaţi ca fiind nişte străini. Şi Camus avea un străin.

Cuburi colorate. Puncte pe o foaie de hârtie. Fotografii seci şi fără conţinut. Tablouri făcute în numele unui lucru, neînţeles de nimeni, un lucru ce nici nu ar putea fi înţeles pentru că nu are acel ceva, peste lumea raţiunii, care ne face să tremurăm. Distrugem valorile pe care umanitatea s-a fondat, în numele alteia noi, pe care nu suntem capabili nici măcar să ne-o imaginăm. Nihilism extrem în numele unei noi ordini. Mă întreb cum poţi să negi ceva existent fără să dai altceva, totul în numele altceva-ului.

Criticăm societatea rece şi distantă, dar repede ştergem lacrimile sau ne ferim a zâmbi, din nevoia integrării în societatea pe care tocmai încercăm să o schimbăm.

Căutăm cu patos adevărul din vid, din nimic. Aruncăm cu pietre în cei care plâng, aruncăm cu noroi în cei care zâmbesc. Şi dacă totuşi vrem să fim într-un fel, nu putem decât a râde hidos, cu gura până la urechi şi cu faţa schimonosită de râsul forţat, sau ne retragem în depresie, criticând tot şi cu ură privindu-i pe cei care râd.

Pissaro, Monet, Renoir, Cezzane – Corot, Beethoven, Goethe, ş.a.m.d. Este neapărat necesar să-i distrugem în numele unui neopozitivism extrem?

Cu mici excepţii, acolo sus nu ajung decât cei reprezentativi pentru tot. Niște pătrate, puncte, cercuri, niște baloane cu heliu care s-au ferit de lacrimi şi de zâmbet până au uitat ce sunt ele de fapt.

Poate cea mai frumoasă formă de artă e desenul unui copil. Până la urmă, daca tot trebuie sa fiu nihilist, îmi pot permite să distrug estetica voastră.

Reprezintă-ţi scheletul unei clădiri. Albastru pur. La fiecare îmbinare a barelor de oţel găseşti câte o cutiuţă goală, perfectă şi lipită atât de bine încât nu ar cădea decât împreună cu el.