Stă pe trotuar şi priveşte picăturile cum lovesc asfaltul. Una câte una, într-un ritm pe care nu-l poate descifra. Sau nici nu vrea a-l înţelege.
Totuşi urmăreşte ciocnirea lor, se gândeşte că în fiecare loc unde o picătură a lovit materia se naşte ceva. Fiecare strop în care se desparte o picătură loveşte iar asfaltul, şi naşte altceva, iar un strop mai mic continuă mica poveste şi tot aşa, într-un perpetuum mobile al stropilor.
Caută un model, crede că locurile unde picăturile nasc sunt dispuse după o logică. Matematica, fizica, mecanica, filozofie, religie, psihologie, sociologia, politica şi altele, nu-i vor da niciodată răspunsul. Ştie asta, dar nu renunţă, o face de dragul căutării chiar daca mulţi alţii au făcut-o înaintea lui. Îşi dă seama şi începe să se simtă mic, îşi conştientizează valoarea infimă, insignifiantă. Nu contează, caută doar pentru savoarea căutării şi a gândurilor. Priveşte atent, stropii din ce în ce mai mici. Caută infinitul, caută limita infinitului, caută locul unde infinitul începe şi locul unde se termină. Îşi spune că nu-i corect, dar încă caută. Nu-i nici normal, dar încă caută. Uită ce-i corect, uită ce-i normal, picăturile nu au sisteme de niciun fel.
Prin picături naşte gânduri. Găseşte în gânduri altele, mai vechi, pe care le credea uitate. Le modifică şi le uită. Priveşte alte picături, naşte alte gânduri în care iar găseşte gânduri trecute. Sunt sisteme de gânduri, dar gândurile prin picături nu au sisteme, pentru că nici picăturile nu au.
Se satură. Nu mai vrea, dar nu poate. E ca un drog, e dependent. Nu renunţa, ambiţia, urcă scările în viteză, repede, din ce în ce mai repede, viteza infinitului, nu are limită, limita infinitului, nu ştie, se pierde. Priveşte picăturile. Modelul!
Un model, se gândeşte. Nu! Ştie că nu există pentru că daca ar exista cineva l-ar fi descoperit deja, şi el ar fi ştiut asta. Sau poate nu a aflat încă, dar îi spuneau ceilalţi. Şi dacă exista un model, o picătură lovea de două ori în acelaşi loc. Dar nu, totul e aleatoriu. Şi dacă modelul e în hazard? Caută logica hazardului, caută modelul din el. Caută destinul. Nu-i corect, nu-i normal. Dar picăturile nu au sisteme. Dar hazardul nu-i un sistem dacă presupune că are o logică? E ilogic. Dar picăturile au logică pentru că hazardul are. Nu înţelege. Amețește. Cade.
Priveşte picăturile, e aproape de ele. De acolo vede că toţi stropii se scurg şi la un moment dat se unesc, formând un şiroi mare de apă. Şi hazardul, şi logica, şi sistemele, şi modelul… ?
Cade iar. Mai aproape
Priveşte şiroiul şi mai bine. Aproape îi atinge retina, vede stropii din şir. Ordonaţi, dar fără model. Fără sisteme, fără logica pe care o căuta el. Fără model. A greşit.
Cade.
Se simte picătură, simte cum se loveşte, se desparte în stropi care se lovesc iar şi care nasc alţi stropi. O infinitate de el, fără limită. Şi alţi stropi, şi alţii, din altă parte.
De vizavi cineva îl priveşte, prin picături. Cade…
Plouă. Te uiţi?
