Îşi luă copiii, ţinându-le mâinile în mâna ei.
O zi parcă imposibilă, 29 februarie – ziua lor, iar ei, nefiind gemeni, acest lucru o punea pe gânduri de fiecare dată când clepsidra cea mare îşi schimba nuanţa de gri pentru a îi spune că a sosit ziua.
Stăteau în faţa uşii, aşteptându-l pe el, privindu-l cum îşi caută cheile de la maşină, laptop-ul şi agenda cu litere frumoase, aurii şi elegante, parcă rupte de pe un bilet scris de muschetării despre care auziseră la orele de istorie. Auriul de pe agendă era singura culoare care rupea contrastul casei vopsite în nuanţe de gri, fără pereţi albi, negri sau coloraţi, cu mobilierul colorat la fel. Un gri care îi făcea să se simtă bine, un gri al echilibrului, fără rupturi roşii, albastre sau galbene, un gri aidoma hainelor lor. Gri tăcut – cum îi spuneau ei.
Îl aşteptau tăcuţi şi nemişcaţi, se uitau la el cum grăbit trasează linii imaginare prin casă, până când se aproprie de ei şi le spuse un simplu „hai”.
*
În zece minute erau acolo, în faţa frumosului restaurant, vopsit în toate culorile existente, în toate nuanţele, un curcubeu făcut din curcubeie. Era atât de frumos, încât prezenţa lor la câţiva metri de el îi făcea atât de bucuroşi, încât ar fi zâmbit. Dar ştiau că nu au voie să facă acest lucru, zâmbetele trebuiau păstrate pentru punctele de fericire, altfel acele puncte nu ar fi avut niciun sens.
Peste o clipă, toţi patru erau în restaurant: el puţin grăbit, ea vorbind la telefon, iar cei doi copii aşteptându-şi rândul. Ştiau procedura, ştiau cum să se comporte.
Erau programaţi în seria y2082d29h9m00id321BRQ şi ştiau că mai au zece minute de aşteptat. Copiii priveau în jur, puţin copleşiţi şi cu ochii înlăcrimaţi de multitudinea de culori şi lumina din jurul lor. Pe hainele lor gri se vedeau slabe reflexii colorate, făcute de puternicele culori din jur. Nişte sunete se auzeau în surdină, dar ştiau că nu sunt importante, pentru că puteau asculta toate culorile care-i înconjurau, le transformau în sunete perfecte cu armonici perfecte, compuse cu o perfecţiune matematică, la un volum perfect, într-un ritm perfect.
Peste nouă minute o voce anunţa că programul seriei y2082d29h9m00id320BRQ s-a terminat şi că seria lor este aşteptată în cameră. Îşi luară rămas bun de la părinţi, şi alături de ceilalţi copii mergeau spre camera fericirii. Schimbau priviri cu cei care tocmai ieşiseră din cameră, citeau în ochii lor urmele fericirii dar în acelaşi timp vedeau nişte foşti bolnavi de beatitudine, vindecaţi.
În camera de fericire uşa se închise după ei. Stăteau fiecare pe câte un scaun, la distanţă egală unul de celălalt, formând un pătrat pefect din douăzeci şi cinci de puncte, 24 dintre ele fiind ei iar în centrul lor (locul spre care stăteau îndreptaţi) un spaţiu gol. Aşteptau să înceapă programul şi priveau pereţii incolori ai camerei.
*
Programul începu. Primul joc erau jocul sferei perfecte. În centrul pătratului apăru proiecţia unei sfere cu sclipiri multicolore. Proiecţia se deplasa prin faţa fiecărui copil, iar ei trebuiau să o atingă, făcând asta, un mic petic de culoare ramarea pe mâna celui care a atins-o. Erau uimiţi de perfecţiunea sferei, ştiau că un lucru atât de perfect nu pot găsi decât aici, în fabrică, şi văzând o culoare pe ei inima li se umplea de un sentiment bizar, parcă necunoscut, dar existent de când lumea.
Sfera se opri după ce trecu pe la ultimul copil, rămânând proiectată aleatoriu pe unul din pereţi, ceea ce era puţin deranjant pentru ordinea cu care erau obişnuiţi.
Al doilea joc din program era similar cu primul, doar că în loc de sferă un cub colora copiii.
Şi al treilea, cu altă formă, al patrulea, şi tot aşa, toate având la bază forme perfecte şi petice de culoare cu care îi colorau, puţin câte puţin, până când, după ultimul joc, toţi copiii erau coloraţi în aşa fel încât parcă erau îmbrăcaţi în curcubeie. Se uitau la pereţii camerei, unde fiecare formă stătea proiectată, se uitau miraţi unul la celălalt, nevenindu-le să creadă că sunt coloraţi.
Nici nu avură timp să se obișnuiască cu noile lor culori, când, cu o viteză din ce în ce mai mare, formele de pe pereţi începură se fie proiectate aleatoriu prin cameră, unele ştergând culori, celelalte colorând, transformând camera într-un câmp de luptă al culorilor cu non-culorile. Ştiau cine va câştiga lupta, dar asta nu îi oprea să fie uimiţi şi să aştepte frumosul deznodământ. O explozie de culori îi invadă, iar ei ştiau atunci că non-culorile au fost înfrânte, şi vedeau cum toată camera, inclusiv ei, strălucea de culori – culorile fabricii.
Lumina se stinse, iar în întuneric 24 de puncte luminoase, fiecare având altă culoare, se vedeau în locul unde stătea fiecare copil. Începură să se joace, să se ciocnească, să se întrepătrundă, să-şi schimbe culorile, până când, în întuneric, toţi copiii zâmbeau.
Erau fericiţi, erau coloraţi, zâmbeau din inimă, se simţeau oameni împliniţi, şi fericirea lor deplină ar fi colorat tot universul.
*
Un sunet scurt anunţa sfârşitul programului, iar peste o fracţiune de secundă totul redeveni gri şi uşa se deschise.
- La mulţi ani serie y2082d29h9m00id321BRQ, fericirea voastră s-a încheiat. Este aşteptată seria y2082d29h9m00id322BRQ.
