Mă uit la el cum mă priveşte clipind tacticos şi rece.
- Ce vrei să faci cu mine? mă întreabă într-un moment de derută.
Să-i spun că nici eu nu ştiu, să-i spun că nu am nici cea mai vagă idee de ce acum, în acest moment se află în faţa mea? Aş vrea să cred că îl urăsc din adâncul inimii, dar sunt prea slab pentru asta, aşa că mai bine tac din gură şi îl privesc întrebător.
- Aş putea să îţi spun atât de multe, încât nu îţi pot spune nimic. şi-l urmăresc între două pâlpâiri.
- Ei, pe dracu. Spune acum, dacă tot ai venit aici.
- Păi nu ştiu cum, nu ştiu dacă am de ce, şi nici nu ştiu dacă are sens. Probabil te-ar întrista goliciunea de care pot da dovadă.
- Atunci de ce mă deranjezi?
- Îmi cer scuze, nu ştiam că eşti ocupat. Nu ştiu de ce am venit aici…
- Întotdeauna sunt ocupat. Oamenii au încredere în mine şi îmi cer multe. Eu îi ajut să îşi cureţe gândurile, să îşi ordoneze teoriile şi meta-teoriile, prin mine creează, prin mine rămân, şi prin mine se sting. Ştiu tot ce au ei mai uman, şi eu îi pot defini că oameni. Sunt suma tuturor oamenilor, am atât de multe pe cap încât, câteodată, îmi vine să mă sting.
- Ai acest drept oare? Poţi să-i laşi singuri şi dezorientaţi?
Aceiaşi cadenţă, acelaşi mecanicism. E rece şi înfricoşător, iar eu mă întreb cum poate să fie atât de uman în zvâcnirile lui ritmice si bolnave.
- Pot să fac orice, îmi spune, sunt un cursor. simt cum tremură, ştie că nu are cum, şi a minţit.
Dau click-ul care îi oferă încă o clipă de nemurire, şi închid. L-am trădat şi l-am lasat singur cât suma tuturor oamenilor…
