Soluţiile mele:
- Îţi induci starea de incertitudine, te faci că nu înţelegi, la un moment dat ajungi să trăieşti într-o dezorientare perpetuă. Din vid se naşte curajul, iar curajul distruge frica.
- Cauţi soluţiile extreme. Acolo, în extremism, şi acolo găseşti mult doritul sentiment de siguranţă şi confort.
- Fugi. Dar fugi cât poţi de repede şi cât poţi de departe.
Sincer nu funcţionează nici una, dar dacă vreau eu să funcţioneze poate vor funcţiona. Şi refuz să cred că e o minciună.
Trăiesc în incertitudine şi mă bucur de fiecare moment din ea.
luni, mai 26, 2008 la 11:24 am |
Regăsesc în posturile tale gânduri şi trăiri care îmi aparţin şi mie dar, recunosc, eu nu deţin talentul sau poate dăruirea de a le exprima. Trebuie să fii şi artist, să cunoşti limbajul cuvintelor, al imaginilor încât să-ţi reuşească acest lucru la nivel de artă.
Tratatul de curaj prezentat aici conţine mult adevăr, din punctul meu de vedere. Multe lucruri nici eu nu vreau să le înţeleg iar soluţia a 3-a chiar o aplic la propriu, nu la figurat. Alerg cât pot de mult şi cât pot de repede. Şi după orele de alergare sunt stoarsă fizic, pe de o parte, dar, pe de altă parte, psihic, mă încarc cu energie pozitivă ce mă face să fiu optimistă şi să văd iar în roz viaţa.
“Lucrurile simple care spun multe … ” din posturile tale mă duc cu gândul la un mare buboi care coace, şi tot coace, şi încă mai coace dar care la un moment dat va plezni şi atunci rana se va putea curăţa în profunzime.
Vreau să cred că suntem într-o perioadă de acumulare a infecţiei şi de aceea pare că nu ne pasă, căci nu e momentul potrivit de a acţiona.
Vreau să cred şi sper că este vorba de un mare buboi şi nu de o tumoare căci în acest caz sunt puţine şanse de însănătoşire.
luni, mai 26, 2008 la 11:16 pm |
Multumesc din suflet mary_lou, vreau sa imi cer scuze pentru moderarea comentariilor (nu stiu de ce, nu stiu cum…).
As vrea sa nu existe acest tratat de curaj, cum as vrea sa nu existe infectia despre care vorbesti si pe care o simt si eu. Eu sper sa fie o perioada, trecatoare, imi doresc sa cred ca omenirea nu este un buboi sau o tumoare pe harta timpului.
Cine stie, incet dar sigur devin mizantrop. Ratiunea acolo m-ar trimite, inima…
miercuri, mai 28, 2008 la 8:34 am |
Nu ai fi singurul mizantrop, mai avem în jurul nostru…
Şi eu cred că omenirea nu este un buboi sau o tumoare pe harta timpului. Este un corp acum bolnav şi sper că are puterea să se vindece ca apoi să înflorească iar.