Despre forme fără fond şi occidentul decadent

 

 

Am plecat lămurit şi m-am întors nedumerit, pentru că dacă nici înainte nu înţelegeam multe, acum parcă nu mai înţeleg nimic, trăiesc în negură şi parcă nici nu mai vreau să înţeleg.

În general nu înţeleg de ce la ei se poate şi la noi nu, şi chiar dacă pot găsi multe răspunsuri nici unul nu va fi suficient, pentru că istoria, contextul, rasa, geo-politica, relieful sau mai ştiu eu ce nu sunt niciodată suficiente. Toate sunt legate şi toate ajută la propăşirea rahatului în care trăim.

Totuşi voinţa parcă ar exista, dorinţa de a face ceva şi ceva din când în când se face, sau se încearcă. Dar în final, după munca şi sudoare (…), rezultatul ne arată clar de ce noi suntem aici şi ei sunt acolo. Ceva-ul făcut de noi are întotdeauna lipsuri şi este mereu sub ceva-ul din alte părţi. Chiar dacă preluăm tot de la ei, rezultatul aplicării a ceea ce am preluat tinde întotdeauna către scufundarea în penibil, kitsch, inutilitate, ş.a.m.d.. De multe ori mă gândeam că dacă mâine un înţelept ar striga deus ex machina şi sistemul politic perfect ar ajunge în mâinile umanităţii, aici l-am distruge, aplica prost şi corupe.

Nu înţeleg de ce, într-o ţară unde consumul de alcool în locuri publice este interzis, oamenii încă se omoară din cauza alcoolului, îţi este frică de grupurile petrecăreţe, ş.a.m.d. Cum nu înţeleg de ce într-o ţară unde în parc, în plina zi se consumă navete de bere din cărucior, ei pot sa iţi zâmbească şi beţi fiind, să te ajute şi să fie cât se poate de ok. Tot aşa nu înţeleg de ce într-un parc unde pe iarbă se stă, se mănâncă, se fac grătare, ş.a.m.d. iarba arată impecabil, contrar ţării unde, pe iarba protejata prin autoritarele semne “Nu calcaţi” vezi rahat, gunoaie şi locuri deşertice.

Tot acolo, la ei, muzeele sunt în mare parte gratuite, eşti liber sa vizitezi ce vrei, unde vrei, fără paznici, fără taxe foto, singura ta obligaţie fiind să zâmbeşti şi să ii mulţumeşti celui care iţi întinde pliantele de prezentare (gratuite). Pentru că, din motive care depăşesc din nou capacitatea mea de înţelegere, în alte părţi meschinăria a dispărut.

Lucruri simple, care spun multe.

ş.a.m.d.

***

 

Mulţi mi-ar putea spune: da, dar ei nu ai griji, nu simt stresul, îşi permit să fie aşa. Eu i-aş răspunde: dar lipsa grijilor poate fi o consecinţă a modului lor de a fi. Cauza devine efect şi efectul cauză. Şi noi, locuitorii minunatelor meleaguri mioritice, cum păcălim relaţia asta de cauzalitate? O păcălim? Sau rămânem întotdeauna în urmă, întotdeauna în rahat, în manele, în ţigani, în români-ţiganizaţi, în incultură, în prostie, în lipsa responsabilităţii, în indolenţă şi în multe alte lucruri cu care ne putem mândri?

Din motive pe care încă nu le pot repera ţin la ţara asta, dar totuşi sunt capabil să îi văd defectele. Niciodată nu am înţeles copiii care îşi iubesc mama plină de defecte – pe care ei le văd, dar acum, într-un mod ciudat, empatizez eu ei. Mi-aş dori să îi pot găsi mai des şi mai repede calităţile.

***

 

Cel mai frapant lucru acolo este modul de comportare al oamenilor, modul societăţii de a gândi, modelele de comportament şi lipsa unor stereotipuri care aici devin înfricoşătoare.

***

 

Mă uit în jurul meu şi tot ceea ce văd este un film continuu. România este un film continuu, la toate nivelurile, pe toate planurile. Dacă aş crede într-o divinitate m-aş gândi că a avut un simţ al umorului genial, inegalabil, divin de fapt, când a creat România. Naţiunea.

Şi tot filmul asta continuu te afundă în sentimentul inutilităţii, al sictirului, te detaşează de societate şi toate sforile care te leagă de ea se rup una cate una. Sunt curios: credeţi că e nevoie de o schimbare radicală, o revoluţie într-un fel? Câţi ne-am săturat? Atunci de ce… ?

Circ şi paine….

***

 

Deocamdată sunt de părere că nu vom scăpa niciodată de dihotomia asta, ei şi noi. Pentru că ei sunt acolo, în altă lume şi pe altă planetă, iar noi suntem şi vom fi întotdeauna noi, lumea din spatele lor. Optimistul din mine îmi şopteşte că ei au nevoie de noi, cum fiecare dintre noi tânjim din când în când după proximitatea unor persoane inferioare, la care sa ne putem raporta.

***

 

Am acordat prea multe şanse României, nu cred că mai am resurse pentru asta. Tot ce mă ţine în picioare aici este circul şi prostia, pentru că fiecare dintre noi are comedia lui.

Şi ca să închei, vă recomand un articol minunat, care ar fi concurat perfect cu micuţa carte coordonată de noi: specificul national