Trăiesc şi mă bucur de asta, sunt teafăr şi mă bucur sau cel puţin mă amăgesc să cred asta.
De multe ori am afirmat că trăiesc în ţara unde nu mă mai miră nimic şi de tot atâtea ori mi-am confirmat acest lucru. Trăiesc în ţara unde am fost lovit în mijlocul trecerii de pietoni (sunt teafăr şi nevătămat) iar şoferul, în nemărginitul lui altruism m-a întrebat de ce nu mă uit pe unde trec, după ce înainte de accident am avut contact vizual cu el, omul care putea sa mă omoare la 20 de metrii de mama mea, şi am înaintat convins fiind ca va opri. Puteam să fiu eu, putea să fie altcineva, putea să fie o celebritate sau puteai să fii tu, si asta ar fi contat. Dar nu a fost nimeni şi lumea încă se roteşte.
Dar probabil nu te interesează asta, ai să citeşti acest articol pe diagonală, în browser sau în clientul rss şi ai să treci mai departe, pentru că lumea încă se roteşte.
Cât de mult te interesează? Te mai interesează? Citeşti blog-uri, citeşti oameni, gândurile şi trăirile unor semeni, toate transpuse într-o listă frumos ordonată pe monitorul rece care impersonalizează până şi iubirea ideală. De câte ori te-ai gândit la asta?
Oamenii devin liste, resurse, biţi, ne aruncăm câte o privire unii altora şi trecem mai departe.
În fuga noastră după afirmare şi individualism uităm că trăim împreună, credem că nu mai depindem unii de alţii, uităm că suntem nişte fiinţe eminamente sociale şi că, poate greşesc sau sunt prea idealist, ar trebui să ne raportăm la un bine comun care s-ar răsfrânge în fiecare dintre noi. Am ajuns să fim cu atât mai mult în societate cu cât ne distanţăm mai mult de ea.
Suntem mulţumiţi şi autosatisfăcuţi de micile bucurii pe care ni le oferă o lume meschină, lumea noastră, lumea căreia noi, fiinţele supreme, i-am creat premisele distrugerii.
Râdem de copiii emo pentru că noi suntem deasupra lor, nu-i aşa? Disecăm sinuciderea unei fetiţe de 12 ani privind totul ca fiind un curent teribilist, al copiilor plictisiţi, care nu ar trebui sa aibă vreo grijă din simplul motiv că au un acoperiş deasupra capului şi cele necesare pentru trup. În hedonismul nostru asta e tot, dar totuşi nu ţi se pare stupid că un copil de 12 ani ajunge să îşi curme zilele? Din teribilism, să fie teribilismul atât de puternic încât să învingă instinctul de conservare? Sunt singurul care vede un semnal de alarmă aici? Durkheim nu mi-a explicat asta, nici sociologia, nici psihologia şi nici tu nu o vei face.
Consumăm şi suntem satisfăcuţi, înjurăm la semafor dar mergem mai departe. Aştept omul care, într-o zi ca oricare alta, între două stopuri, să urce pe capota maşinii şi să strige: “oameni buni, nu v-aţi săturat? Hai să ieşim din maşini, să strigăm, să claxonăm, să urcăm din nou la volan şi să mergem în coloană, claxonând, atrăgându-i şi pe alţi nemulţumiţi, spre cei responsabili. Spre primărie, spre guvern, spre parlament sau spre ce vreţi voi”. Dar ne pasă? Îi pasă cuiva, sau este mai important să ajungem la cafeaua din Mall? Soluţii extreme, ar spune unii, nu trebuie să aşteptăm situaţii extreme pentru a face ceva, spun eu.
Stăm şi privim cum membri unei anumite etnii ne calcă în picioare, pe stradă, în maşină, în localuri, ş.a.m.d. Ne distrug onoarea, atentează la bunul nostru simţ, la morala noastră, la valorile noastre, iar noi, impasibili, trecem mai departe. Suntem mulţi, ei sunt o mană, şi de ce nu facem totuşi nimic? Probabil psihologia socială mi-ar oferi acest răspuns, dar nu vreau să-l îmbrăţişez pentru că atunci ar însemna că totul este în zadar.
Ţara unde pot fi agresat pe stradă, fără ca cineva sa facă ceva. Fascinanta, eternă şi din lumea bună.
Valabil şi pentru cei care ne conduc, fără sa intru în detalii, cred că această campanie electorală este cea mai penibilă campanie din ultimii 19 ani. Pur şi simplu nici nu mai vor să mintă frumos, nici nu le mai pasă cum mint. Cum nici nouă nu ne pasă… Aproape 20 de ani au trecut de când o mană de “manipulaţi” au murit pentru viitorul strălucit. Un moment din viaţă le ofer, şi le-aş spune: iartă-i că nu ştiu ce fac.
Şoferului care m-a lovit, la 20 de metrii de mama mea, i-a păsat? Da, i-a păsat de punctele de penalizare pe care le primea în cazul în care cuiva i-ar fi păsat.
Şi mie începe să nu îmi mai pese, şi de asta mi-e cel mai frică.
Cât de mici suntem noi, fiinţele supreme? Vrem să fim Dumnezeul nostru şi când vom fi El totul se va prăbuşi.
Viaţa merge înainte, timpul schimbă lumea şi viaţa devine un punct în infinitul care ne înconjoară.
