Un alt punct X

Vreau sau nu sa scriu ceea ce am trait, pentru ca nu stiu daca pot sa descriu sentimentele, sa te fac sa empatizezi oarecum cu mine, cu lumea, cu ea sau nu. Asta e intrebarea care a pus in cumpana nasterea acestui post.

Fiecare intamplare are un punct X, punctul de maxima intensitate, punctul care reda esenta intamplarii, trairilor, actiunii, punctul care decide daca intamplarea merita povestita sau nu. Ceea ce am trait eu este un punct X in sine, de la inceputul pana la sfarsitul care nu exista pentru aceasta intamplare si care nu va exista vreodata. Este punctul X din constiinta mea.

Statia tramvaiului, Calea Mosilor, parcul Izovorul Rece, imediat dupa amiaza, locul unde stateam, contempland minunatul Bucuresti si misteriosii viitori colegi de calatorie pe fabulosul traseu spre capatul de la biserica Sf. Gheorghe, km. 0 al lumii mele. In timp ce asteptam tramvaiul fumam o tigara si vorbeam la nelipsitul telefon. Imediat dupa ce am terminat convorbirea se aproprie ea, o femeie de varsta a treia, imbracata decent, cu geanta si pantofii ei din vinilin, cu ochii ei albastrii si patrunzatori, in care puteai sa citesti drama vietii si frumusetea unei femei. Scunda si plinuta, fara sa iasa cu nimic in evidenta fata de celelalte persoane din aceeasi categorie cu ea.

Avea o voce plina de inflexiuni, o voce care rezona tristete, amaraciune, toate nenorocirile omenirii intr-un cuvant rostit, intr-o vibratie a corzilor, intr-o rasuflare sau intr-un sunet. Cu fiecare cuvant spus parea ca sufera pentru noi toti, cei care am fost, care suntem si care vom fi. Poate ca asta a distrus ceva in mine, poate ca intrebarea: “aveti o cartela de telefon” sau poate ca raspunsul meu sec “Imi pare rau, nu”, tipic pentru mine, nu-i asa ? Si a urmat momentul in care caramizile s-au daramat, momentul care a daramat zidul si care mi-a redus aminte ca traiesc intr-o lume pe care nu o vreau si despre care cred cu sinceritate ca este fundamental gresita , momentul in care ea a soptit doar pentru geanta ei de vinilin sau ochii ei albastrii ca nu are o suta de mii pentru o cartela. Nu stiu daca ma intelegi, probabil ca nu si totusi scriu in speranta ca vei reusi sa empatizezi cu ea pentru ca sunt sigur ca eu nu merit acea urma de empatie pe care o pastrezi.

Pe cine a vrut sa sune? Fiul pierdut si neuitat sau sotul trecut in lumea celor buni? Rudele pe care le-a uitat sau invers? Vroia sa sune pe cineva, sa vorbeasca cu cineva, sa auda vocea cuiva cunoscut, vocea care sa o faca sa isi reaminteasca ca nu a trait singura pe lume, poate chiar pe cineva care nu avea chef de ea in momentul ala sau pentru care ea era o urma de creion stearsa de pe hartia timpului. Vroia sa-l sune pe El si sa-l intrebe pur si simplu de ce ?

Tramvaiul a venit si amandoi am urcat in el pe doua usi diferite dar nu pot sa iti spun de ce nu i-am dat o suta de mii chiar daca vroiam din tot sufletul sa fac asta. Am dreptul sa acuz momentul, emotia, lumea din jurul meu, gandul ca gestul meu ar putea sa o supere si ca as mai adauga un rid trist sub ochii ei sau pur si simplu timiditatea.
Relevant? Pentru tine nu, sunt multi ca ea, pentru mine da fara sa iti pot spune exact de ce.

Am coborat, am sunat, am aprins o tigara si am mers mai departe.